Se naste pe 24 mai 1895 in Bucuresti. Urmeaza studii de arhitectura la Zurich incepand cu 1915, unde ii va cunoaste pe Tristan Tzara, Hans Arp, Richard Huelsenbeck, Hugo Ball, si impreuna cu ei participa la manifestarile dada de la cabaret Voltaire. A realizat afise si decoruri pentru evenimentele DaDa si a ilustrat cu gravuri cartile lui Tristan Tzara. In 1919, impreuna cu Arp si Giacometti fondeaza grupul “Les artists radicaux”, tot de orientare dadaista ( activ intre 1919-20, cu organizari de expozitii la Basel, Berna si Zurich). In 1920 viziteaza Parisul si in 1922 se intoarce in Romania, unde va fi unul dintre cei mai activi participanti la revista “Contimopranul”( 1924-36), fondata impreuna cu Ion Vinea. In 1941 se stabileste la Tel Aviv dupa ce va obtine cetatenia in Israel. In 1953 se stabileste in colonia artistica Ein Hod; reprezinta Israelul la Bienala de la Venetia in 1952, iar in 1954 participa la marea expozitie “Dada” de la New York. Obtine “Premiul National al statului Israel”in 1967.
Despre influentele pe care artistul le primeste in tinerete exista mai multe pareri, insa acesta pare a fi deschis experientelor si noilor acumulari pana la sfarsitul vietii “ Daca M. I. manifesta un orgoliu, acela este de a se plasa necontenit la intersectia circuitelor de idei europene”. In articolul publicat in catalogul expozitiei din 1996, “Marcel Iancu: locul si statura”, scris de Geo Serban, acesta atribuie un rol important in experienta sa de mai tarziu futurismului “ A fost mai intai impactul futurismului, audienta prompta in Romania a furiosului Marinetti”.Cu ocazia prezentei la Bucuresti a liderului, in 1930, Marcel Iancu afirma “ futurismul a fost scoala noastra. El m-a animat cu putere de simbol, la izvorul ideilor sale am crescut”. Pe de alta parte, existau experientele dadaiste, mastile si gipsurile din perioada de la Zurich;“ In afara mastilor grotesti pe care le –a conceput pentru serile de la Cabaret Voltaire care anuntau, dupa o expresie a lui Jean Arp, , Marcel Iancu a realizat intre 1916-1918 o serie de reliefuri non-figurative turnate in gips, ori asamblate din bucati de lemn pictate in alb sau in culoare.” ( “ Consideratii asupra miscarii de avangarda in plastica romaneasca” - Andrei Pintilie).
Cum el insusi spunea, lectia lui Iser din perioada de inceput avea sa contribuie si ea in alegerea, decantarea si sintetizarea formelor de mai tarziu ( 1933): “Viata mea artistica (cealalta nu are nici importanta nici inteles), incepe ca elev al lui Iser, dupa multe peregrinari oficioase pe langa diferiti pompieri ai timpului”.
In incercarea de a structura o evolutie coerenta in pictura artistului, Dana Herbay ( “Cateva consideratii privind evolutia stilistica in pictura lui Marcel Iancu in perioada 1922 – 1940), se loveste de o problema care isi are radacina in experientele multiple pe care acesta este tentat sa le incerce in cristalizarea unei expresii proprii, si de asemenea de etapele prin care acesta trece rapid, selectand solutii pe care le reinterpreteaza mai tarziu, involuntar sau voit. Daca arta lui isi are surse in multitudinea de influente pe care le absoarbe sau se leaga in mod deosebit de anumit filon, aceasta este o problema interesanta de abordat si merita atentie speciala. Miscarile care se succedau cu rapiditate la inceputul secolului al XX-lea in Europa de vest, o inclinatie de a nu accepta clisee care era specifica avangardei si care este observabila inca din primele texte teoretice ale sale, si totodata eclectismul de surse pe care personalitatea sa le absoarbe, vor ajunge sa fuzioneze si sa se cumuleze, facand din Marcel Iancu un artist cu orizonturi largi, cu un spirit propriu al “experimentarii miscarilor”, cu o gandire care facea abstactie de academism si rationalism si proclama revenirea la legatura primordiala dintre arte. “Fuga de retete este obsesiva, astfel ca in aproape nici o lucrare nu seamana cu celalta”(…) “ Ideea de a-si cladi un stil ii era straina, ca oricarui artist avangardist, ancorat intr-un prezent pe care il dilata fabulos, refuzand trecutul si ignorand viitorul”.
Cu un asemenea bagaj eteroclit, chiar daca nu il marturiseste niciodata direct, arta lui Marcel Iancu pe tot parcursul vietii sale este proces, o cautare, o continua transformare, strabatuta pe intreaga perioada de un fir conducator al setei de acumulare. Tocmai aceasta sete este ceea ce il caracterizeaza si ii personalizeaza opera “S-ar putea spune ca aceasta perpetua experimentare, aceasta neliniste a cautarii este emblema activitatii sale artistice”. ( Dana Herbay). Marcel Iancu este cel care incearca dar nu declara, care se personalizeaza treptat dar nu-si recunoaste personalizarea, care devine, dar neaga devenirea.
In articolul mentionat mai sus sunt separate trei perioade majore distincte: cea a nihilismului extrem al anilor dada de la Zurich, cea a animarii gruparii de avangarda “Contimporanul” si cea a angajarii in renasterea vietii artistice din Israel, incununata de deschiderea muzeului “Janco dada” in 1983, la Ein Hod.
In perioada petrecuta in Romania ( 1922-40), se disting iarasi doua etape – pana in 1927, cand manifesta “o larga disponibilitate stilistica cu lucrari fie cubiste, fie futuriste, expresioniste sau constructiviste”, si ce-a dea doua etapa, in care “expresivitatea detine un rol principal”- linia, energia culorilor. “ Spre sfarsitul deceniului al treilea energia creatoare a lui isi gaseste fagas tainic intr- o forma de exprimare apropiata a limbajului plastic de expresionism, dar cu un continut eliberat de incarcatura dureroasa a disperarii si acidulate de o ironie bonoma”. Urmeaza imbogatirea temelor – peisaje, interioare, naturi moarte, scene din viata – “in economia imaginii, locul important revine liniei care traseaza energic si intempestiv forme simplificate si expresiv deformate(…); imaginea e transformata intr-o adevarata harta hasurata de trasee energice”. Desi o periodizare este necesara pentru ca pune in ordine inlantuirile si optiunile stilistice, ea trebuie si se cere a fi inteleasa nuantat, servind ca punct de reper, insa nu ca sablon ce trebuie aplicat - mai ales unui artist care trece prin atatea etape si pe care le reia uneori neasteptat .
Insa nu putem sa vorbim despre pictorul Marcel Iancu fara sa avem in vedere formatia lui de architect, si nici nu putem vorbi despre arhitectul Marcel Iancu omitand inclinatia lui teoretica evidenta. Exista omul Marcel Iancu, insumand pictorul, arhitectul si teoreticianul. “ Mana exersata a arhitectului se simte tot timpul atat in distribuirea echilibrata a elementelor pe suprafata tabloului cat si in modul de stilizare a detaliilor de pe fundal ( franturi de cladiri redate schematic)”. De asemenea, fara contributia adusa in diverse numere ale revistei “Contimporanul”, imaginea personalitatii sale ar fi saracita, iar demersul sau artistic general ar fi vlaguit tocmai de aceasta dublare teoretica, ce vine in completarea a ceea ce se cristalizeza ca fiind drept produs-martor material al cautarii sale. Si daca mai exista o latura a acesti om care sa completeze viata sa artistica, aceasta este scenofrafia (insotia de procuparea pentru interior in general). “ Marcel Iancu manifesta in 1925 un interes asemanator lui Maxy pentru costumul din “commedia del arte”; concepuse accesoriile vestimentare pentru piesa “Arlechinada” de Evreinow (pusa in scena de Sandu Eliad) – “Arhitectura in eseurile lui M.I.” – Nicolae Lascu.
In articolul dedicat interiorului, din nr.57-58 (Contimporanul), artistul se refera la schimbarea si innoirea care se cere facuta in tipul de amenajare folosita pana atunci : “mobile noastra searbada si plina de inflorituri trebuie, prin adaugiri de inventii utile si un maxim de simplificare, sa realizeze maximul de confort. In arta noua, utilitatea, scopul, vor dicta ultima forma, care va fi si frumoasa cu prisosinta”. Se stie oricum ca inca din 1924 expunea mobile de conceptie proprie si piese de décor interior - a predat cursuri de profil la “Academia de Arte Decorative”(care functioneaza o scurta perioada de timp), alaturi de Sirato, colaborand si cu William Beck la proiectele pentru mobilier modern si aranjament.
Nu ar avea rost in cele din urma sa enumeram aici seria de cladiri, unele construite in colaborare cu fratele sau Juliu Iancu, insa trebuie sa mentionam cateva dintre principiile pe care se bazeaza arhitectura sa, si prin extensie arta sa, principii imprumutate de la arhitecti recunoscuti precum Le Corbusier sau Theo van Doesburg. “tentatia eseistului de a-si clarifica propria gandire este dublata de dorinta de difuzare a ideilor arhitecturii moderne europene” (N. Lascu). Dupa el, “arhitectura este, pe linia cunoscutei formulari a lui Le Corbusier, ”. In nr. 53/54 din 1925 al revistei, in articolul intitulat “Arhitectura noua”, il cita pe Theo van Doesburg: “exista azi o constiinta noua si una veche in lume. Cea veche se indreapta spre individual, cea noua spre universal”.(…). Tot el afirma ca “o constiinta artistica noua si puternica s-a ridicat in lume cu nasterea artelor - cubism, abstractionism, constructivism, tocmai cand arhitectura era sa dispara intr-un souvenir dulce din trecut si artele plastice despuiate de insusi sensul lor organic sa devie speculatiuni de cafenea”. In majoritatea numerelor din “Contimporanul” se ocupa de teoria arhitecturii si propune ca solutii de iesire din aceasta confuzie a formelor planuri utopice, nerealizate niciodata, care vin in sprijinul sustinerii textelor sale. Admiratia pentru le Corbusier se va materializa intr-un numar special al revistei, dedicat in totalitate arhitecului care il influentase in atatea privinte.
Prin textele teoretice despre arta surprinde - si o face intr-un mod care merita analizat, pentru ca activitatea sa de teoretician si eseist nu ar trebui sa stea nici o secunda in umbra celorlalte inclinatii ale sale. Observatiile facute sunt percutante, taioase, si fara drept de apel. Sunt observatii construite dur, lapidar, prin texte scurte dar cu un incarcat continut de convingeri de nezdruncinat si de opinii care nu lasa loc interpretarilor dar mai ales criticilor contemporane lui.
In numarul 100 din “Contimporanul”, scrie transant, sub forma tot mai inchegata de manifest: “ Ne proclamam in stare de revolutie permanenta fata de tot ceea ce devine procedeu, sistem, reteta si gargara in arta indiferent de ordinea lor cronologica: de la realismul osificat pana la suprarealismul in putrefactie, totul se poate inchide sub acelasi epitaf al neputintei si istovirii”.
In nr. 45 din 1924, pagina 7, isi expune principalele “axiome” in care crede, in articolul “Insemnari despre arta”:
- frumosul in arta e o prejudecata
- inteligenta e un factor negativ analitic, arta unul pozitiv constructiv sintetic
- inventia e o abilitate – fantezia, o creatie
- s-au inventat aparate cu care se reda matematic orice virtuozitate auditiva si vizuala
- artist-artizan-artificiu, trei sensuri deosebite cu aparente de asemanare
- arta copiilor, arta populara, arta psihopatilor, a popoarelor primitive sunt cele mai vii, cle mai expresie, fiind din adancimi organice, fara cultura frumosului
- popoarele primitive nu fac arta primitive
- in arta nu exista primitivism, nu exista gradatie in dezvoltare. Romanticii secolului trecut au avut prilej, prin didacticismul care se dezvolta atunci, sa otraveasca mintea generatiilor ce le-au succedat cu romantismul frumosului din idealul grec
- gotica,asiriana, romantica, caldeiana, indica, persana, egipteana, etrusca, sunt arte cu repercursiuni mult mai puternice in sufletul uman decat “clasicismul”. Ele sunt cu totul necunoscute chiar de critici si artisti
- cu cat creatorul stie sa fie mai degajat, isi pastreaza prospatatea, se fereste de abilitati, cu atat expresia artistica e mai violenta, mai iscusita
- tehnica nu are nimic in comun cu virtuozitatea si artificialul
- scoala artei, cum se practiza azi, ucide fantezia, dezvolta prestidigitatia, virtuozitatea, morala, calitati laterale
- sensibilitatea creste din nou ca unghia din carne
- sensibilitatea este mereu aceeasi, singura constanta din creatia artei in timp si spatiu
- artele populare: cele mai puternice exemple de standard ale sensibilitatii: toporul creeaza mereu in inceput, pe tabula rasa
- arta noua urmareste intensitatea prin orice mijloace
sursa foto: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2009/08/3-case-arhitect-marcel-iancu.html
sursa foto: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2009/08/3-case-arhitect-marcel-iancu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu