“In fata ochilor oamenilor secolului al XX-lea, deschisi catre felurite genuri ale vointei artistice a trecutului, (…) Bernini apare ca silueta gigantica a unui artist genial, de factura celor mai mari maestri ai Renasterii. Vedem in el un ultim artist renascentist, de tipul uomo universale, caruia i-a fost insa dat sa traiasca in cu totul alta epoca”.[1]
In primul rand, asa-zisul “mit al artistului” este perceput ca atare odata cu inceputul epocii romantice[2], cand imaginea artistului capata o aura de legenda si caracteristici particulare; inca din Renastere artistul isi obtinuse individualitatea[3], insa ceea ce sta la baza trasaturilor sale “misterioase” de mai tarziu este pe de o parte o intelegere a evolutiei sale cu accent pe partea biografica[4], si pe de alta parte, o transformare la nivelul esteticii[5] ce avea sa inceapa cu Kant[6] ( mimesis –ul care stabilea legatura permanenta cu natura fusese atata timp principalul criteriu de comparatie; Kant instituie insa un nou concept, acela de creatie , in jurul caruia se contureaza imaginea artistului genial, care va sta la baza efuziunii romantice de mai tarziu ).
Pe de alta parte, oamenii “deschisi catre felurite genuri ale vointei artistice a trecutului” (despre care vorbeste Bialostocki), privesc retrospectiv spre acel trecut; oamenii care apartineau societatii din care facea parte artistul la acea vreme il vedeau ca pe un contemporan al lor – distanta istorica joaca si ea un rol in “mitizarea” atistului, pentru ca proiectandu-l intr-un trecut il invaluie in acea “aura de legenda” despre care am discutat mai sus. Insa nu este in scopul acestei lucrari tratarea problemei “mitului artistului” in general[7], ci modul in care aceasta se pune pentru cazul lui Bernini – care sunt punctele de contact (topsurile) biografiei lui cu celelalte modele de biografii, motivele recurente, cat din ceea ce este lasat posteritatii (textual) este fapt istoric si cat este “figura de stil” (avand in vedere tendinta vremii in care s-a scris si modul in care s-a scris), ce il particularizeaza ca artist si ce il “generalizeaza” totodata, si nu in ultimul rand, de ce personalitatea lui Bernini este un caz reprezentativ pentru o “tipologie a artistului baroc”[8]. Vom lua ca texte de referinta in acest demers biografia sa scrisa de catre Filippo Baldinucci si publicata in 1682 (la doi ani dupa moartea artistului) si jurnalul calatoriei sale in Franta ( Paul Freart de Chantelou).
Primul motiv recurent in literatura biografica este acela al precocitatii, al descoperirii talentului artistului de cand acesta era copil. In “Vietile” lui Vasari intalnim artisti care de la o varsta frageda sunt descoperiti din intamplare si luati sub indrumarea unui maestru. ( in lucrarea “Legend,myth, and magic…” este analizata aparitia acestui motiv inca din Antichitate si perpetuarea sa sub diferite forme de-a lungul timpului).
“Mitul precocitatii berniniene este, desigur, o creatie a artistului insusi. El sustine ca ar fi sculptat statuia “Sfantului Laurentiu” si pe cea a lui “Eneas cu Anchises” la 15 ani (de fapt 21); pentru “Apolo si Dafnis” recunoaste 18 ani (de fapt 24-26)”[9]. Bernini este deci contient ca aceasta imagine a talentului prematur este benefica si vrea sa o valorifice; prin aceasta el “este inainte de toate un actor”[10], pentru ca stie sa se puna in valoare atat ca persoana, cat si prin opera sa.
La Baldinucci, inca de la inceput, darul talentului este o interventie a naturii, dar si a divinitatii (motive intalnite des in biografii); “uimitoare si miraculoasa este puterea acelor seminte ascunse pe care natura (…) le raspandeste si le seamana cu darnicie in spiritele alese si inalte ca intr-o materie supusa si bine alcatuita”[11] (interventia naturii – reminiscenta literaturii Renasterii; “materia supusa” – “ideea” neoplatonica cu ecouri literare)[12]; “Avand aceste seminte o obarsie cereasca si unindu-se ele cu sufletele noastre (…) ele se inrudesc indeaproape cu insesi cerurile”[13] (interventia divina).
Chantelou prezinta motivul precocitatii printr-o “anecdota” care pune in lumina diverse aspecte ale activitatii artistice timpurii; Papa Urban al VIII-lea “a venit intr-o zi la tatal lui, care era tot sculptor[14], si vazand o lucrare pe care Cavalerul, in varsta de 8 ani pe acea vreme, tocmai o terminase, i-a spus razand tatalui <>. La aceasta, tatal sau ar fi raspuns deindata ”.[15] O alta cracteristica a precocitatii este comparatia cu marii artisti ai trecutului (Baldinucci): “ aceste trei arte pastrate multumita lui Bernini la inaltimea data de catre cei vechi, si care le-a fost din nou data, dupa o perioada de ruina si decadere proape totala, de catre niciodata indeajuns de laudatul Michelangelo”[16]. Venirea unei astfel de “personalitati salvatoare” nu are cum sa fie infaptuita decat in niste vremuri si locuri prielnice pentru aparitia unui geniu “ in fata maiestriei inchipuirii a lui Giovan Lorenzo se deschide dintr-o data, in acea vestita capitala a lumii, un spatiu larg, pe masura celor mai indraznete zboruri. Iar cum in acel oras se puteau admira faptele cele mai vestite ale pictoilor din vechime(…), ale arhitecturii antice…”[17].
Virtuozitatea si insusirile speciale ale artistului sunt apreciate, evident, de catre public. “Placerea fictiunii, nevoia de mit apartine in primul rand publicului. Acesta e gata sa-si construiasca si a-si demoleze idolii”.[18] Dupa cum vom vedea, imaginea lui Bernini este si ea “deconstruita” la un moment-dat, datorita problemei pe care o are cu ridicarea celor doua turnuri la Catedrala Sf. Petru. Insa in perioada in care se face cunoscut, publicul pare sa fie fascinat de el “ prin academiile din Roma incepu sa se vorbeasca despre el ca despre ceva uimitor si nemaivazut”[19]; “astfel, simplul nume dea devenit un inlocuitor al cuvantului , vestea i s-a raspandit atat de repede, incat intreaga Roma a alergat sa o vada ca pe o minune, iar tanarul mester care nu implinise inca 18 ani atragea spre sine privirile tuturor cand se plimba prin oras si unii il priveau iar altii il aratau cu degetul ca pe o minune”[20]; chiar si la Paris vestea artistului de geniu pare sa fi ajuns mai repede decat ar fi crezut el insusi: “Prin locurile prin care trebuia sa treaca Bernini s-a raspandit vestea trecerii sale, astfel incat se goleau, ca sa spun asa, orasele, din dorinta de a-l vedea, fapt pentru care el a spus, glumind, ca avea impresia trecerii unui elefant”[21] ; “Bernini obisnuia sa spuna ca ultima moda a Parisului devenise cavalerul Bernini”[22]. Desigur, trebuie sa avem in vedere felul in care se scria o biografie in secolul al XVII-lea, si “leit-motivele” care nu trebuiau sa lipseasca din ea ( lauda adusa artistului, :mistificarea” lui); de aceea, unele afirmatii trebuie luate cu precautie si privite numai in contextul din care fac parte[23].
Exista artisti cu o viata aventuroasa si plina de neprevazut ( Caravaggio), artisti singuratici ( Leonardo da Vinci), artisti cu totul acaparati de munca lor ( Michelangelo), si artisti “ curteni” ( Rubens, Rafael). Bernini pare sa tinda spre ultimul exemplu, daca este sa analizam personalitatea lui prin prisma relatiilor sociale - cu papalitatea si regalitatea; nu are probleme cu acestia, inca de mic este un obisnuit in ambianta papala, iar operele sale sunt apreciate la nivelul cel mai inalt. “Si este adevarat ca gloria sa a inceput in aplauzele intregii Rome, inca de la cea mai frageda varsta a sa si in locuintele sfinte ale papilor”[24]; Carol I ii trimite un portret pictat dupa care sa-i realizeze bustul, “iar Bernini, primind mai intai incuviintarea papei, a facut portretul cu maiestria lui obisnuita (…) si l-a trimis acestui rege, care, dupa ce l-a primit cu multa incantare, si-a scos de la deget un diamant in valoare de sase mii de scuzi si intinzandu-l trimisului cavalerului, a spus ” [25]. Papa Urban “ii ingaduia se obicei sa intre in camera lui fara ca mai nainte sa fie anuntat. La vremea pranzului se intretinea cu el in convorbiri placute”[26].
“Secolul al XVII-lea, cu contradictiile sale, constituie prologul dramei istorice a lumii moderne”[27]. Observam si la Bernini trasaturi care trimit la “genialitatea” artistului, la puterea sa de a provoca mirarea si stupoarea in randul celorlalti, la capacitatea sa de a surprinde; totodata, imaginea pe care acesta vrea sa si-o insuseasca in societate nu concorda cu cea reala, pe care o tine ascunsa si o lasa sa iasa la suprafata doar in spatele cortinei ( relatia cu Colbert).
Provoaca atat meraviglia prin nelipsita “asemanare cu natura”, ( Jacopo Foys Montoia ii cere sa-i execute un portret - “Iata ca sosi Montoia insusi. Cardinalul Maffeo Barberini ii iesi in intampinare, si atingandu-l, ii zise: , apoi, intorcandu-se catre statuie, adauga: < title="" style="mso-footnote-id: ftn28" href="http://www.blogger.com/post-create.g?blogID=6875614008881960373#_ftn28" name="_ftnref28">[28]), cat si ingagno, cand il salveaza pe papa Clement al IX-lea de insomnie prin construirea unei complicate instalatii ( “ Intr-adevar, domnule Bernini, nu as fi crezut niciodata ca voi fi inselat de dumneata chiar in prima zi a pontificatului meu”[29]). Virtuozitatea sa este data printre altele si de aceste doua importante calitati ale unui artist complet.
Intregul spectacol pe care artistul il desfasoara atunci cand lucreaza (procesul creator este un fel de “ritual initiatic”, repetat de fiecare data, care starneste nedumerire din partea celorlalti, si care proiecteaza in jurul sau un aer misterios) face si el parte din “butaforia baroca” ce sta la temelia cristalizarii imaginii artistului – geniu de mai tarziu. “(…); parea cazut in extaz, iar din ochi parea ca ar fi vrut sa-i iasa sufletul pentru a da viata acelei pietre”[30]; “Spunea ca atunci cand se apuca de lucru, i se parea ca intra intr-o gradina plina de farmec”[31]; la vizita reginei Suediei, “el a primit-o cu aceleasi vesminte grosolane cu care era de obicei imbracat atunci cand lucra in marmura, dar care, fiind hainele meseriei, le pretuia a fi mai demne pentru a o primi pe acea mare doamna. Ea insasi, tot ca semn al pretuirii fata de arta, a binevoit a atinge acele vesminte cu propriile-i maini”[32]; in atelierul din Franta, modul de lucru al sau provoaca nedumerirea: “ unora dintre tinerii seniori de fata, pentru care acest fel de a lucra era neobisnuit, le venea foarte tare sa rada vazandu-l pe cavaler cum se uita in atatea feluri si atat de agitate; Regele insusi de-abia se putea stapani”[33]. Teatralitatea este cu atat mai evidenta cu cat “ regele odata plecat, Cavalerul s-a trantit pe un scaun spunand, ca de obicei, ca atata pierdere si risipa de inteligenta il dadeau gata”.[34]
Spontaneitatea geniului transpare mai bine din jurnalul lui Chantelou; de aici se pot desprinde idei ale conceptiei artistice si totodata trasaturi de caracter ale lui Bernini ca om (la Baldinucci, subiectivitatea are o mai mare pondere, dat fiindca acesta se ocupa de biografie si de fapte, pe care incearca sa le prezinte intr-o lumina cat mai favorabila – diferenta intre a scrie o biografie si a scrie un jurnal se distinge imediat). “Trecand din camera lui, in care statusem pana atunci, in galerie, mi-a spus ca avea una asemanatoare in casa sa din Roma; ca plimbandu-se de-a lungul ei isi face el de obicei compozitiile; ca noteaza pe zid, cu carbune, ideile pe masura ce-i vin in minte; ca este obiceiul spiritelor vii si cu imaginatie bogata de a ingramadi idei in legatura cu acelasi subiect; ca atunci cand le vine o idee, o deseneaza”[35]; “dupa cearta, (n.a. – cu Colbert), asa de tare i se infierbantase mintea ca nu a inchis ochii toata noaptea[36], dar in schimb gasise pentru capela o solutie de care era foarte multumit”[37].
Ca oricare artist, are si el conflictele sale (cu alti artisti - Borromini[38], cu cei in slujba carora se afla – Colbert, la nivel subliminal si ca drept urmare a actiunilor sale - cu publicul[39]). “ Vrajmasii Cavalerului si ai familiei Barberini au stiut sa unelteasca atat de bine si sa-l convinga pe papa, lucru la care a contribuit mai cu seama focul de care a dat dovada acea persoana pe care m amintit-o deja, om priceput doar pe jumatate in ale artei”[40]; “Dar ca sa spunem adevarul, Borromini a fost un elev prea putin recunosctor(…), el a fost singurul care, in prezenta papei, l-a ocarat pe cavaler cu toata puterea si cu tot sufletul”[41]; discutie intre Bernini si mai multi domni de la curtea regelui Frantei – “s-a vorbit despre Borromini ca despre un om a carui arhitectura este extravaganta si care face totul in rasparul inchipuirii firesti; toti pictorii si sculptorii iau ca model al proportiilor in compozitiile lor trupul omului, numai Borromini socotea de cuviinta sa-si intemeieze lucrarile pe proportii de Himere”[42].
Bernini, pe tot parcursul “Vietii” relatate de Baldinucci, pare sa fie un om echilibrat, “de eticheta”, care stie cum sa reactioneze in situatiile limita si sa se apere foarte bine cand este cazul. Insa in spatele acestei “masti” se ascund, reprimate, mandria si ambitia sa, frustrarea de a fi neinteles si dorinta de a i se aprecia munca asa cum se cuvine. Tocmai aceaste lucruri il particularizeaza si il apropie de acea “proiectie” a artistului romantic ce avea sa-ai aiba radacini si in cazul sau ( chiar daca, sa spunem, mitul “damnatului Caravaggio” este un si mai bun exemplu). Reactiile pe care le are dupa cearta cu Colbert vorbesc de la sine: “ a inchis usile furios si mi-a spus ca vroia sa plece, caci era luat in bataie de joc, d-nul Colbert il trata ca pe un baietas, iar el pierdea timpul sedintelor de lucru cu lungi discursuri despre closete si canale de scurgere. (…); vroia sa plece chiar a doua zi. Eu l-am mai indulcit, dar el o lua de la cap cum ca nu are nevoie de nimic”.[43]; Colbert despre Bernini: “D-l Cavaler are o fire tare aprinsa”[44]; acelasi Colbert intr-o scrisoare catre Chantelou: “ Cavalerul avea calitati minunate dar era prea atasat de propriile lui sentimente si nu se gandea deloc la ale celorlalti”.[45]
Dupa acest episod, ajuns in Paris ii scrie lui Chantelou, citindu-i-se printre randuri o dezamagire care vine din propria introspectie: “Statuia Regelui calare am terminat-o de o buna bucata de vreme…dar atunci cand va fi vazuta va fi considerata un lucru de mica importanta”[46]…
Intr-un final, moartea sa trebuie sa fie tetrala.[47] Nu este zbuciumata ca aceea a lui Caravaggio, nici tragica precum sinuciderea lui Borromini. Este doar teatrala, planificata dinainte in cele mai mici detalii, pentru ca o moarte de artist trebuie sa fie demna de o viata de artist - “moartea ( n.a. -este cea ) care ne arata intr-adevar dimensiunea vietii”[48].
[1] Jan Bialostocki, “O istorie a teoriilor despre arta”, ed. Meridiane, Bucuresti, 1977, capitolul “Gian Lorenzo Bernini si conceptiile sale estetice”,cit. p. 134; “i-a fost dat sa traiasca in cu totul alta epoca” – aluzie la “Viata” scrisa de Baldinucci: “ a fost lipsit de cinstea de a sta alaturi de cei vechi si de cei moderni, impiedicat fiind doar de veacul in care a trait”.
[2] op.cit., p. 145 “Evident, traditia rolului pana nu demult insemnat al individualitatii exceptionale continua sa traiasca(…); De-abia romanitsmul avea sa cucereasca furtunos libertatea incatusata si sa redobandeasca forta ingeniozitatii individuale”;
[3] “the reaction of society to the artist is partially governed by his personal characteristics and abilities”, cit. p. 1, Ernst Kris, Otto Kurz, “Legend, Myth and Magic in the Image of the Artist”, New haven and London Yale University Press, 1979
[4] sunt biografii ca cele ale lui Carravaggio sau Michelangelo in care avem detalii despre o viata tumultoasa, cu primejdii sau plina de sacrificii; in secolul al XX-lea a existat tendinta de a privi arta doar prin prisma obiectului-artefact-marturie, in incercarea de a face o distinctie intre partea dedicata vietii si lucrarile ramase ( Benedetto Croce – “the aesthetic and not the empirical personality of the artist”).
[5] Ca filosofie a artei
[6] in “Critica facultatii de judecare”;
[7] in analiza “mitului artistului” in aceasta lucrare, iese din discutie perioada contemporana, care necesita un mai larg si elaborat studiu pentru ca reprezinta o problema in sine
[8] sintagma ii apartine lui Victor Ieronim Stoichita, in “Introducere in poetica lui Gian Lorenzo Bernini”, la “Viata lui Gian Lorenzo Bernini – Filippo Baldinucci, Jurnalul calatoriei in Franta a cavalerului Bernini, Paul Freart de Chantelou”, ed. Meridiane, Bucuresti, 1981
[9] op. cit, p. 36; cit. p . 36 “in epoca baroca nu doar Opera, ci si artistul trebuie sa provoace meraviglia”;
[10] idem. p. 35; “pentru omul baroc este mai important “a parea” decat “a fi”;
[11] ibidem, p. 52
[12] Erwin Panofsky, “Ideea”
[13] “Viata lui Gian Lorenzo Bernini – Filippo Baldinucci, Jurnalul calatoriei in Franta a cavalerului Bernini, Paul Freart de Chantelou”, ed. Meridiane, Bucuresti, 1981, cit. p. 52
[14] n.a. – tatal lui va juca rolul “profesorului” o importanta perioada de timp; mitul lui Bernini impleteste invatatul de la un maestru cu autodidacticismul de mai tarziu; tatal “ ii lauda desenele (…), il facea sa devina in fiecare zi rivalul propriilor sale insusiri, tinandu-l tot timpul intr-o stare de incrancenare cu sine insusi”( Baldinucci);
[15] op.cit, p. 194/195
[16] idem, , p. 54 – ideea “reinvierii”artei dupa o perioada de declin – “varstele” lui Vasari ; Bernini este comparat cu Michelangelo tocmai prin faptul ca reuseste sa pastreze arta la inaltimea ei dupa o perioada de decadere;
[17] op.cit, p. 55
[18] idem, “Introducerea…”, cit.p. 36
[19] ibidem, p. 56, Baldinucci;
[20] ibidem, p. 61, Baldinucci
[21] ibidem, p. 112
[22] ibidem, p. 133
[23] Baldinucci insusi afirma in “Declaratia autorului”, p. 168: “ laudandu-l fara retinere, nu cred ca as merita in nici un chip mustrarea cuvenita patimasilor sau celor ce spun neadevaruri”; accentual cade pe prima parte a frazei; totusi, in alt loc (p. 114), afirma “Iar eu, pentru a alunga orice banuiala cu privire la vreo exagerare a mea sau la vreo hiperbolica amplificare, voi face sa apara lucrurile asa cum sunt in realitate” – tendinta aceasta paradoxala este tocmai in spiritul scrierilor epocii;
[24] idem, cit.p. 170
[25] cit. p. 75, Baldinucci
[26] cit. p. 79, Baldinucci
[27] Giulio Carlo Argan, “De la Bramante la Canova”, ed. Meridiane, Bucuresti, 1974, cit. p. 206
[28] cit. p. 59. Baldinucci
[29] idem. cit. p. 123
[30] ibidem, cit. p. 137
[31] ibidem, cit.p. 143
[32] ibidem, cit, p. 143/144
[33] ibidem, cit.p. 275 - Chantelou
[34] cit. p. 286 - Chantelou
[35] idem, cit.p. 197, Chantelou
[36] “ cele mai dificile probleme artistice i se clarificau in timpul noptii. Trezindu-se dimineata din somn vedea clar rezolvarea unei probleme complicate, la care se gandise toata ziua precedenta. (…) Pentru el, creatia era o stralucire simpla, luminoasa a geniului”; Jan Bialostocki, “O istorie a teoriilor despre arta”, ed. Meridiane, Bucuresti, 1977, capitolul “Gian Lorenzo Bernini si conceptiile sale estetice”, cit.p. 158
[37] op. cit. p. 416, Chantelou
[38] “several of the biographical motifs that we have examinated are set in a context that itself merits investigation, namely, th rivalry between artists”, cit, p. 120, Ernst Kris, Otto Kurz, “Legend, Myth and Magic in the Image of the Artist”, New haven and London Yale University Press, 1979
[39] “the artist and the public”, op.cit.
[40] cit. p. 88/89, Baldinucci; “si stelele de prima marime sunt atinse uneori de umbra invidiei”, cit. p. 69.
[41] idem,cit, p. 89
[42] cit. p. 431 – Chantelou; - “tehnica lui Bernini este calauzita de imaginatia posibilului, cea a lui Borromini de fantezia absurdului; Bernini poate s-o numeasca himerica, dar nu poate nega ca el totusi realizeaza tehnica” –Giulio Carlo Argan, “De la Bramante la Canova”, ed. Meridiane, Bucuresti, 1974, cit. p. 211
[43] cit. p. 412, Chantelou
[44] cit. p. 412; “eu i-am raspuns: asa e felul spiritelor vii care avand imaginea inaripata gasesc repede solutiile potrivite, dar care cand vad ca ideile lor nu sunt primate cu multumirea necesara, se descurajeaza mai repede decat ceilalti” – continuarea citatului de mai sus’
[45] cit. p. 439. Chantelou
[46] idem, cit. p. 439; problema este discutata detaliat de Witkover in lucarea sa, “Studies in the Italian Barocque”, Thames and Hudson, London, 1975
[47] dupa cum sublinia V. I. Stoichita in “Introducerea…” sa
[48] cit. p. 132, Baldinucci
Sursa foto: http://doitwithhart.tumblr.com/post/4409950601/detail-from-one-of-gian-lorenzo-berninis
Sursa foto: http://doitwithhart.tumblr.com/post/4409950601/detail-from-one-of-gian-lorenzo-berninis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu