Spatiul arhitectural este „dat” de relatia
intre obiecte (sau relatia dintre obiecte si planuri); ele nu au propriu-zis
caractere de „obiect” ca atare, ci constituie „limite” ale acestui spatiu, care
se cristalizeaza astfel prin „delimitare”(Pierre von Meiss). Aceste „limite”
sunt date de relatia cu mediul, care poate fi bazata pe informatiile furnizate
de simturi, dar si de relatiile topologice (cele mai simple forme de interactiune
a omului cu spatiul inconjurator: proximitate, similitudine, succesiune,
continuitate, inchidere). Cu toate acestea, omul „simte spatiul” ca pe un „dat”
subiectiv, datorita faptului ca este trecut prin filtrele unei perceptii legate
atat de experienta senzoriala, cat si de „bagajul” mental acumulat (de sorginte
culturala, sociala, intrinseca). Kevin Lynch distinge o serie de scheme de
identificare a spatiului de catre om, care se alatura identificarii
„topologice” primare: centrul, parcursul, domeniul, reperele, si nu in ultimul
rand, limitele (care devin arhetipuri structurale).[1]
Printre elementele de definire a spatiului se numara si profunzimea (perceputa
vizual prin suprapuneri de obiecte, si reprezentata prin perspectiva odata cu
Renasterea), careia i se alatura densitatea spatiului (grija arhitectului este
sa obtina un efect optim al „densitatii” din punct de vedere psihologic –
uneori, spatiile unitare, lipsite de densitate, par mai „reci” mai distante, pe
cand cele mai „dense” par mai „prietenoase”, mai sigure (ex. unui spital vs.
exemplul „casei bunicilor” – Pierre von Meiss - apropierea spatiului prin memoria afectiva).
Definind spatiul, se naste o alta problematica, si anume relatia dintre el si
alte spatii; prin juxtapunere intelegem o relatie intre spatii bine definite,
am putea spune, de sorginte clasica – ansamblul este clar structurat, are ceva
din acea „rationalitate” premergatoare modernismului. Prin extensie,
„interpenetrarea spatiala” este o reactie la spatiul definit – aici limita
devine virtuala – planul liber. Arhitectura nu poate fi perceputa fara o
geometrie intrinseca; ea este o necesitate a proiectului de arhitectura si
totodata o metoda de „structurare” a spatiului. Exista o intreaga simbolistica
a figurilor geometrice elementare, dovedita inca din Antichitate. Nu in ultimul
rand, raportul lumina-umbra ofera „greutate” spatiului arhitectural, cat si o
anumita poetica pe care o vom analiza mai jos: „spatiul arhitectural exista
prin iluminarea obiectelor si a suprafetelor”.
Relatia dintre lumina si umbra se articuleaza in jurul fenomenului de
perceptie a obiectului de arhitectura (in
cadrul caruia s-ar parea ca experienta vizualului a capatat in ultima vreme o
preeminenta asupra celorlalte simturi[2]).
Raportul lumina-umbra este decodificat in primul rand prin intermediul
privirii, nascandu-se mai apoi corelatii intre simtul vazului si celelalte
simturi (la nivel psihologic, vadit intimist). Impactul acestui „joc” intre
spatiul luminat si spatiul „din umbra” asupra formelor privite fost observat de
catre antici („corectiile” colonadei templelor) si speculat printr-o „punere in
scena” ce avea sa se manifeste si in Evul Mediu (fascinatia „luminii” divine a
carei receptacul devine catedrala gotica – „mistica luminii” a abatelui Suger).
In Renastere si mai cu seama in Baroc (atat in arhitectura cat si in pictura – „clarobscurul”
lui Caravaggio), tensiunea dintre cele doua este „folosita” pentru a pune in
valoare obiectul sau „seria de obiecte” prezentata privitorului.
Pierre von Meiss observa in lucrarea sa faptul ca spatiul luminat
permite acea „punere in scena” care face distinctia intre planuri (potentand
unele obiecte si trimitandu-le in fundal pe celelalte – obiect vs. fond);
obiectele luminate „sunt aduse in fata”, cele neluminate sunt „trimise in
spate”, afectand astfel ambianta si confortul psihologic intr-un spatiu dat.
Poate de aceea lumina din „Sala Oglinzilor” (Versailles) se lasa captata de
oglinzile de pe peretele-pandant, pentru a fi „dublat intoarsa” spre cel care
explora spatiul. Astfel, lumina capata „caracter de obiect” ce putea fi dirijat
catre un punct sau catre un spatiu determinat. Spatiul poate fi definit prin
jocul lumina-umbra atat la nivel calitativ cat si cantitativ; in timp, lumina a
fost „captata” si „rasfranta”, creeand irizari sau „gradari” ce puteau fi
controlate: de exemplu, lumina seriilor de obiecte (obiectul=deschiderea,
fereastra) mareste sau micsoreaza spatiul, il deschide sau il comprima prin
„calitate” (in cazul „Hagiei Sofia”, deschiderile din jurul cupolei prin care
patrunde lumina controlat fac spatiul sa se „verticalizeze”, sa se inalte,
fasciculele de lumina concentrandu-se in acelasi timp in centrul basilicii). De
asemenea, plasticitatea obiectului creste odata ce acesta este iluminat din
surse diferite. Cu un bagaj „greu” in spate, modernismul (prin arhitecti precum
Mies vad der Rohe sau Le Corbusier) vine sa pluseze asupra raportului
lumina-umbra, extragand din el maximul potential-„volumetria de sticla”;
post-modernismul insa impinge aceasta relatie mai departe, suprasolicitand pana
la transparenta maxima a fatadei, pana la disolutie „desubstantierea opozitiei
interior-exterior”, transformarea in „spatiu vag” – „moartea ferestrei” despre
care vorbea P. Von Meiss.
(c) Cosmescu Ioana Catalina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu