Horia Bernea - intre fizica si metafizica

" Nu mi-am permis sa fac un lucru ca reactie sau doar pentru ca mi se pare necesar. Am eliminat foarte mult din caracterul de demonstratie. Rezulta un fel de bucurie a lucrului".[1]

Inainte de a vorbi despre pictorul Horia Bernea, sau despre directorul "Muzeului Taranului Roman", este necesar sa intelegem in primul rand cine a fost omul Horia Bernea. Privit de majoritatea criticilor ca personalitate marcarta a artei din a doua jumatate a secolului XX, omul trebuie perceput in totalitatea sa, pentru ca este unul dintre cazurile cele mai speciale si totodata mai interesante ale peisajului artei romanesti. De o formatie completa, "rotunda", am putea spune, influentat fiind de filoane variate ce-i permit sa capete o cunoastere complexa, artistul pare a nu se revendica totusi intr-un mod programatic nici unui "stil", ci pare sa fie tot timpul in cautarea a ceva proiectat intr-un viitor. Nu este cazul aici sa discutam despre o teama "de a se racorda", "de a se face partas" la ceva, ci mai degraba de o "constanta a experimentarii" ( sintagma paradoxala la prima vedere, dar care tinde sa ascunda in ea un fel de "legitimare" a parcursului pe care Horia Bernea – pictorul – il urmeaza ). In al doilea rand, si inainte de a trece la cercetarea operei, trebuie sa reconstituim contextul in care artistul a "operat" ( atat cu "concepte", cat si cu "materializari"[2] ), si mi se pare sugestiv in acest sens "bagajul" cu care Horia Bernea paseste pe drumul picturii ( important mai ales prin faptul ca acest "bagaj", macar la nivel informational, nu are cum sa nu-si fi adus un aport, in mai mare sau mai mica masura, la cristalizarea artei sale intr-o viziune de ansamblu[3]). Intr-o perioada in care "foamea de incercare", alegerea ori intre "compromisul in spiritul timpului"[4], ori intre o tendinta de "explorare" personala care intra in comflict cu cea dintai, erau principalele optiuni ale artistului roman, Bernea se detaseaza. Si se detaseaza de aceastra "fortare de fond" printr-o desteapta si inspirata alegere a motivului, depre care el insusi declara ca se va transforma pe parcursul unui drum asa-zis "initiatic" in subiect.[5] Este un avangardist fara a face parte din lumea "avangardistilor"[6], un traditionalist fara a face parte din lumea "traditionalistilor"… Sigura lume careia i se dedica este o lume creata de el pentru el, o lume in interiorul careia opereaza cu propriile concepte, cu propriile simboluri, dar in care nu plonjeaza rupandu-se de realitate, negand-o pe aceasta din urma, ci tocmai, "punand-o la treaba", "imprumutandu-i" in prima instanta motivele. Intoarcerea sa catre ancestral, dar si catre genurile "batatorite" ale picturii, care au in spate o lunga istorie, nu trebuie inteleasa ca o epuizare, nici ca o fuga inspre trecut, ci tocmai, ca o readucere a trecutului in prezent, ca o interpretare in cheie personala a genului. Scopul urmarit nu este acela de a inventa, ci de a redimensiona la alta scara, intr-un alt timp, care nu mai apartine de trama originara a motivului ales; cautarea se concretizeaza intr-o noua experienta recreatoare, care vrea sa scoata la iveala acea idee a "conventiei ca baza a civilizatiei"[7]: "Recursul la genuri preexistente, la forme care au deja o istorie, practicat astazi, de un artist contemporan, inseamna implicit recursul la un trecut in care insertia intr-o ierarhie, o ordine prestabilita, confirma legitimitatea demersului personal; sau, mai modest, si poate mai sceptic ( desi cu un scepticism robust ) evocarea acestui trecut, dar o evocare insotita de constiinta faptului ca aceasta coerenta, ordine, ierarhie, nu mai pot fi reconstituite in ansamblul lor, ca ele sunt, ca totalitate, pierdute si nu pot functiona decat ca model nostalgic sau utopic (…). Cand un artist contemporan uzeaza de o forma fixa si concepe opera sa, sau sectiuni ale acesteia, ca pe o variatie in jurul ei, el nu poate evita sa se interogheze asupra justificarii (…). El isi creeaza intr-un mod intrucatva artificial cadrul restrictiv, reconstituind pe cont propriu si ca pe o fictiune credibila traditia care pentru un artist din alte epoci era, sumar spus, data. Artificialul ( sa-i spunem, cu toate riscurile, asa) are intre altele menirea de a garanta un uz directionat al talentului."[8]

Mi s-ar parea anosta o lucrare care sa expuna o "analiza" a lucrarilor artistului, o "trecere in revista ca la carte" a operei sale, cu pretentii "exhaustive", asa ca am sa ma axez inca de la inceput asupra anumitor probleme care mi se par demne de a fi tratate, sau care au fost oarecum trecute cu vederea in unele dintre lucrarile dedicate lui Horia Bernea. Ma refer in special la impactul pe care pregatirea academica pe care a urmat-o inainte de a deveni pictor l-a avut asupra sa, propunandu-mi sa identific ecourile acesteia; o alta problema consta in "determinarea de a face alegeri" ( de ce a ales sa faca un astfel de drum, care au fost factorii care au contribuit la optiunile sale la nivelul subiectului sau al tehnicii ), si nu in ultimul rand ( si asta pe parcurs, cat imi va fi cu putinta ), sa confrunt o serie de scrieri privitoare la viata si activitatea lui Horia Bernea, identificand atat locurile comune cat si parerile care difera. O astfel de abordare mi se pare a fi mai interesanta in masura in care pune in lumina unele aspecte asupra carora nu s-a mai insistat in mod voit. Asadar, voi incepe prin a face referire la pregatirea pe care o are in tinerete, pregatire care este intr-un fel surprinzatoare, dar care il defineste pe "omul Horia Bernea" ca pe un "uomo universale". Intre 1957 si 1059 a urmat "Facultatea de Matematica si Fizica a Universitatii Bucuresti", intre 1959 si 1962, "Scoala Tehnica de Arhitectura", si tot intre 1959 si 1962, "Institutul Pedagogic", sectia desen. Chiar artistul insusi, spunea despre sine[9], ca parcursul sau "e un traseu foarte interesant. Pe de o parte, aceasta fire recuperatoare[10] despre care v-am vorbit mai devreme, probabil ca la inceputul vietii mele avea un caracter mult mai larg – in ghilimele fiind spus, era una de tip renascentist. Voiam si desen, si stiinte, in toate cautam un fel de poezie. Am fost atras de astronomie, dupa aceea de o anumita poezie pe care o au matematica, fizica moderna, am practicat serios colectarea de bolovani si de pietre, umpland casa, deci m-am ocupat si de geologie, ajungand finalmente la astrofizica, pentru ca era cel mai interesant domeniu – asa ca am intrat la Fizica Atomica, unde existau sectii care ar fi putut duce la astrofizica."[11](…). "mi se pare mult mai autentic un om modern care ajunge aici ( n.a – la mistica ) plecand de la o educatie stiintifica….(…). Un astfel de om nu putea sa ajunga in mod sanatos la mistica decat printr-o criza sufleteasca grava, asa, ca un fel de medicament, ca un fel de panaceu. Deci, pentru un om de astazi cred ca asta e drumul de la fizica teoretica spre mistica. Eu am ajuns si prin arta si prin fizica. Pare bizar, dar este adevarat."[12]Rezulta de aici o preocupare pentru o formatie care tinde spre vastitate, si care modifica pe alocuri traiectoria dezvoltarii artistice, o pune in relatie cu aceste lucruri. Fiecare etapa a vietii sale este o contributie care se aseaza langa experienta acumulata, si care isi va aduce la un moment dat aportul la demersul artistic al lui Horia Bernea. In acelasi interviu, el se refera la o "poezie a matematicii", pe care o aseamana cu pictura, si este oarecum surprinzator ca s-a vorbit in "termeni teoretici" despre aceasta paralela, despre un "expresionism matematic" ( Anca Arghir ), pe care insa Bernea il priveste cu unele retineri; pentru el nu conteaza in primul rand sa stabileasca o legatura nemijlocita – care dealtfel ar fi si fortata - intre matematica si pictura, ci sa le alature, sa puna unul langa altul "contrastele", sa le faca sa "functioneze in simbioza": "Atunci, in primul ei articol despre mine, Anca Arghir vorbea despre un ; or, expresionismul si matematica nu functioneaza bine impreuna. Cam despre asta era vorba: despre lucruri imposibil de imbinat, atitudini imposibil de conciliat; un tip de recuperare prin care o tema este impinsa dincolo de orice limita de suporabilitate".[13]

Un loc comun in literatura care ii este dedicata artistului este recursul la reperul traditional, si este normal sa fie asa. Inaintea tuturor, el insusi este cel care recunoaste faptul aceasta: "Traiam intr-o foarte in concordanta cu ceea ce se intampla si ma gandeam mai putin la ce s-a pierdut. Interesul pentru peisaj, pentru subiecte a aparut dintr-o nevoie de disciplinare, dar si din convingerea ca aceste lucruri nu s-au golit de continut. Asta e un program interior pentru mine. Caracterul mai explicit al imaginii nu a rezultat din faptul ca vreau sa fiu mai usor inteles ( desi exista probabil si o particica din asa ceva ). A te referi la un obiect ultrauzat si a-i gasi valente expresive, formale, spirituale noi mi se pare un lucru mult mai dificil decat a inventa. A renunta la imaginatie, la inventivitate are ceva din sensul acesta."[14] Alaturi de aceste teme, evidente, de altfel, in opera sa, la imaginea unei dimensiuni orientate spre trecut mai contribuie si activitatea sustinuta in deschiderea si punerea la punct a unui muzeu care sa adune laolalta marturii artistice care nu fusesera pana atunci valorificate: "Un manunchi de calitati specifice artei mari, in corpul modest al satului romanesc: armonie, vivacitate, sensul profound al diversitatii si armoniei…"[15] Ultimele cuvinte tind sa descrie si arta lui Bernea, care desi prinde sens prin combinarea unor din "fasii", a unor "serii" ( uneori de motive reluate pe parcursul unor ani de zile ), capata totusi, privind retrospectiv, o unitate de conceptie. Fie ca ne referim la multitudinea de "incercari" tehnice, care merge de la pictural la grafic si inapoi la pictural ( anii `68, `69, `70 ), fie ca ne referim iarasi la seriile de "Autoportrete" ( `66-`68 ), "Prapori" (`72-`83 ), "Dealuri", "Iconostase", seria "Hrana". "Porti" sau "Coloanele", vom observa ca toate acestea se supun unei conceptii comune, care le aduna si le unifica, desi la o prima vedere, poate superficiala, lucrarile de tinerete se deosebesc de cele din urma. A vorbi despre pictura lui Bernea in deplina cunostinta de cauza este un lucru greu, si este un lucru si mai greu incercarea de a afla ce se gasea "in spatele" demersului sau. Insusi debutul sau ca pictor este dilematic. In perioada in care incepea sa-si expuna "Dealurile", se discuta tot mai mult despre "moartea artei"…"Era si o cruciada impotriva lipsei de incredere in capacitatea picturii de a mai emotiona (n.a. – inainte fusese vorba despre "cruciada pentru o pictura incarcata de ordine, de filozofie"),care cuprinsese lumea artistica. Eram doar la cativa ani de cand se decretase moartea artei si definitiva. Iar eu imi spuneam ca nu e moarta deloc, ca morti sunt artistii."[16] Apoi, alaturi de acest inceput se aseaza pregatirea sa academica ( foarte variata), pentru ca la urma, sa avem de-a face cu o reinnoire a genurilor si o perpetuare a motivelor, bine ancorate in filonul de sorginte traditionala[17] ( sa nu uitam insa si activitatea sa in cadrul grupului "Prolog", alaturi de nume ca Paul Gherasim, Horia Pastina, Constantin Flondor ). Cu toate acestea, Horia Bernea pastreaza un echilibru. Si acesta este "calea de mijloc"; "A fi actual capata alta semnificatie si alt continut decat a fi obedient – in chip zgomotos – cu "[18]. Neatasandu-se acestui spirit al vremii, opunand avangardei experienta unui "firesc asezat", decantat, Horia Bernea se legitimeaza intr-o "mare de artisti revolutionari" prin stabilitate, devenind el insusi astfel un vizionar, si inversand valorile si reperele. Recursul la "recurs" ii sustine si ii mentine totodata greutatea artei. Numai o disponibilitate si o putere de a te intoarce la vechile genuri, si a extrage "esenta" lor, recombinand-o in jocuri si permutari, neavand pretentia de a inventa lucruri noi, ci de a "inventa prin cautare", numai o astfel de disponibilitate il va face pe Horia Bernea sa se detaseze prin pictura sa. Intr-o lume postmoderna, in care "fuga dupa iesirea din anonimat" a artistilor era ceva obisnuit, el nu se lasa antrenat de aceasta miscare, ci isi construieste un drum propriu pas cu pas.[19]

"Privati de mijloace materiale am fost sa ne multumim cu cele spirituale. (…). Intens mobilizati pentru rezistenta, noi descoperim intr-o maniera paradoxala ca adevarata forta si adevarata noutate rezida in normalitate, in respiratia naturala, in organicitatea lucrurilor care ne inconjoara. (…); cel mai curajos si nonconformist gest este de a te pastra ."[20]

[1] Cit.p. 166, "Bucuriile drumului spre adevar", interviu cu Horia Bernea, Anca Oroveanu - "Rememorare si uitare" ( scrieri de istorie a artei ), ed. Humanitas, Bucuresti, 2004

[2] Desi ideea sta in spatele lucrarii, Horia Bernea nu cade niciodata in extreme, pastrand o linie de echilibru intre "epurare" si legatura cu "materialitatea" ( insa tensiunea exista ): " Am inceput sa pretuiesc mai mult materia, mai ales in ultimii zece ani (n.a. – interviul este luat in 1997 ).(…) Conventia de baza, totala, care imi subsumeaza toata activitatea, este cea a bidimensionalitatii. Catva timp am aderat la ea cu ostentatie. Ca orice neofit exageram, desigur. Cand am descoperit importanta conventiilor, am pictat ani de zile pe suporturi patrate de aceeasi dimensiune si un timp am restrans paleta la doua sau trei culori. Nu-mi mai dadeam voie sa pun nici pasta, ca sa nu existe grosime. De aceea riscam o anumita uscaciune de tip iconoclast; inteleg aici prin iconoclasm epurarea materiei. (…). Eliminarea materialitatii n-are nici o legatura cu aspiratia catre spiritual; dimpotriva, spiritualul se agata mult mai bine acolo, in materie". – cit.pp.187-188, "Refuzul materiei e o mare capcana", Anca Oroveanu, op.cit.

[3] "Daca vrem sa urmarim demersul , unitar al operei lui Horia Bernea, am putea proni – si suntem invitati ( incitati ) s-o facem – de la lucrarile timpurii; ele pot fi vazute ca locul formularii unei sinteze a priori, ale carei ingrediente ( expresionismul abstract, arta conceptuala, arta pop ), au furnizat un instrumentar conceptual si practice din care nimic nu a fost parasit, dar totul a fost convertit. Continuitatile ( ca si discontinuitatile ) sunt repetabile si la alt nivel decat cel – fara indoiala sugestiv – al ecourilor sau progresivelor precizari ale unor motive prezente acum in statu nascendi. Ceva din conceptualismul care marca anii mai timpurii a ramas mereu active in atitudinea si opera lui Horia Bernea: a te plasa in limitele proprii picturii, a-I izola domeniul stiintific; a dubla actul concretizarii printr-un act autoreflexiv". – cit.p. 160, Anca Oroveanu, "Conventie si naturalete, note despre Horia Bernea", op.cit.

[4]Ma refer la artistii care accepta sa execute o arta de tipul "realismului socialist".

[5] Despre seria "Prapuri", spunea : "Praporul nu este un motiv. La inceput avea acest caracter. Raspundea unor inclinatii personale. A devenit subiect. Am inceput sa ma supun lui. Nu e nici teza. Emblema, semnul, simbolul, au constituit un traseu pe care l-am parcurs firesc. As zice ca asta presupune o preocupare de tip initiatic. Dar e o afirmatie care presupune multa circumspectie". Cit.p. 165, "Bucuriile drumului spre adevar", A.Oroveanu, op.cit.

[6] "Horia Bernea nu de despartea asadar de avangarda, ci-si propunea sa o consume pana la capat, sa regandeasca temeinic limitele libertatilor, sa o reaseze in miscarea organica a istoriei" – Andrei Plesu, "Creatie si Recuperare", in catalog 'Horia Bernea", Muzeul National de Arta al Romaniei, departamentul Arta Contemporana, Bucuresti, 1997

[7] "Conventia care sta la baza civilizatiei" este pusa in legatura cu marturia referitoare al existenta unor "nevoi esentiale" ale oricarei culturi " Imaginile cu caracter in aparenta foarte traditional apar in pictura mea in legatura cu preocuparea de a sesiza mai exact natura acestor nevoi esentiale de care spun ca nu se schimba".-cit.p. 170, "Bucuriile drumului spre adevar", A.Oroveanu, op.cit.

[8] "Conventie si naturalete – note despre Horia Bernea", A. Oroveanu, op.cit, . pp. 156-157

[9] Intr-un interviu acordat lui Mihai Tatulici, in jurul anului 1996, publicat abia mai tarziu, in culegerea "Nemuritorii – interviuri filmate si nedifuzate", ed. Privirea, Pitesti, 2005

[10]S-a discutat despre aceasta "fire recuperatoare" a lui Horia Bernea mai ales in contextul demersului pe care il face in deschiderea "Muzeului Taranului Roman", cu accent pe preocuparea pentru reafirmarea valorilor perene ale poporului roman si ale traditiilor sale; despre aceasta problema a "firii recuperatoare" si despre nuantarea cu care trebuie sa consideram termenul, exista pasaje deosebit de interesante in cartea citata mai sus - Anca Oroveanu.

[11] Op.cit., p. 92

[12] Idem, cit, pp. 93-94

[13] "Refuzul materiei e o mare capcana", A. Oroveanu, op.cit., p. 178

[14] "Bucuriile drumului spre adevar", A. Oroveanu, op.cit. p. 171

[15] Note din 1992, "Horia Bernea. Cateva ganduri despre muzeu, cantitati, materiale si incrucisare – Irina Nicolau, Carmen Huluta – dosar sentimental" Ed. Ars Docendi, Bucuresti, 2001, cit.p. 7 ( Liternet ).

[16] Mihai Tatulici, op.cit. p.101

[17] " al lui Horia Bernea e un depozit de forme revitalizate metodic, de latente redesteptate, resuscitate, uneori peste ani, de reflexul mnemonic al artistului" – "Atelierul lui Horia Bernea – un banchet al muzeului, intr- gradina, cu o biserica alaturi", art. Coriolan Babeti, in catalogul "Horia Bernea", 1997, cit.p.20

[18] Andrei Plesu, "Creatie si Recuperare", in op.cit., p. 6

[19] "E ceea ce mi-am propus si cu ; o dorinta de a arata ca resursele imaginative nu sunt deloc epuizate, ca ele se pot imbogati infinit. Ce se cere insa? Aici e problema; pentru ca pot sa pic foarte usor intr-un ridicol joc postmodern, in care lucrurile pot fi lasate si nerezolvate.Rezolvarea lor mi se pare extraordinara, aceasta imbinare. Mi s-a spus ca sunt postmodern. Dar postmodernismul mi-ar fi permis simpla enuntare a problemelor, fara rezolvarea lor".- "Refuzul materiei e o mare capcana", A. Oroveanu, op.cit.p. 179

[20] Horia Bernea, "Avantajele spirituale ale unui artist din Est" ( septembrie 1990 ), in "catalog Horia Bernea", 1997, cit.p. 79

Sursa foto: http://www.pwc.com/lu/en/pwc-in-culture/horia-bernea-ou-la-reconciliation-avec-l-image.jhtml