Andreescu, artist autodidact?

« Formatia lui era tot ce putea fi mai incomplet si mai intamplator. O educatie artistica de autodidact, pe care niciun alt maestru decat propriul sau instinct si nicio incurajare decat aspiratiile lui abia marturisite, n-aveau sa o conduca ». Aceasta este printre putinele « sentinte » date…[1]
In mai toate lucrarile care trateaza viata si perioada de creatie ale lui Andreescu intalnim acelasi punct de vedere rezervat cu privire la studiile artistului. Rezervele referitoare la acest aspect provin din faptul ca se stie destul de putin despre de debutul propriu-zis al sau, singura sursa careia i se atribuie autoritate ( discutabila dupa anumiti autori, in cele ce vom vedea mai jos), fiind articolul mai lung inchinat artistului de catre C.I. Stancescu ( unul dintre fostii sai profesori ) in revista « Literatura si Arta romana ».

In « Catalogul expozitiei comemorative Ioan Andreescu ( anii de creatie in tara) », al carui cuvant inainte apartine lui Radu Bogdan, cel mai asidua cercetator al creatiei artistului, acesta afirma inca de la inceput ca « nu se stie exact ce studii de pictura a facut si cand a inceput sa picteze », si se intreaba mai departe, incercand sa gaseasca un raspuns justificat, « cum trebuie aplicat, in cazul sau, cu deosebire singular, conceptul de progres ? ». Sunt probleme dificile, iar gasirea unor solutii adecvate se arata a fi mult mai complicata decat la prima vedere. Conul de umbra in care s-a gasit opera dupa moartea sa, si scoaterea ei la suprafata dupa un oarecare timp fac greu de reconstituit traseul asa-zis « initiatic » ( daca va fi existat unul de acest gen) pe care Andreescu l-ar fi urmat.
O lucrare dedicata exclusiv acestui artist a fost pusa la punct abia de Radu Bogdan ( cum spus si mai sus), care a mers in cercetarea sa la toate sursele la care se putea apela in acel moment, constituind astfel pas cu pas monumentala biografie, in care fiecare izvor este analizat, de la corespondente pana la tot ceea ce reprezinta act sau nota scrisa – « Moderniatea intreprinderii lui Radu Bogdan consta asadar in faptul ca ea e, in acelasi timp, o monografie si radiografia unei monografii »[2]. Premergatori ai acestei lucrari dezvoltate au fost Al. Busuioceanu si G. Oprescu, ambii cladindu-si studiile pe relatarile lui Stancescu, ce constituie totusi una dintre rarele tratari cu caracter biografic de pana atunci.
Revenind la subiectul artistului « autodidact » se contureaza o noua dilema : exista un artist (la modul general) care sa nu fie « autodidact » ? Pentru ca autoeducatia este parte a un proces inevitabil si ireversibil, o etapa pe care acesta o parcurge subinteles, aproape implicit, in devenirea sa. Chiar si in cazul unor asa-zisi artisti diletanti, procesul de autodidacticism, chiar si firav, isi face aparitia, pentru ca fiecare moment al cratiei presupune intr-o mai mica sau mai mare masura un exercitiu de observatie (introspectiva sau redirectionata spre model real), care la randul lui, se include in acest proces. Insa acest « autodidaticism » face cumva parte dintr-o faza primara, aceea a formarii unor premise pe care se construieste de fapt ceea ce va face din artist unul cu un statut adevarat, cu greutate ? Cei care raman la aceasta faza primara nu risca sa se opreasca la statutul de diletanti ? Intrebarea este deci pana unde este impins acest autodidacticism, daca este el combinat si cu primirea unor influente exterioare, sau isi pastreaza caracterul intrinsec. Pentru ca in cazul in care artistul se limiteaza numai la autoeducare si respinge orice alte influente, de orice fel, risca sa se inchida in propria-i capcana. Ar fi nevoie poate de o sclipire de geniu a acestuia pentru a se transforma dintr-un artist exclusiv autodidact intr-un artist in adevaratul sens al cuvantului, si probabil ca acest lucru a fost rezervat poate numai unora dintre cei exceptionali. Cu toate acestea, este greu de sustinut, si cu atat mai mult, si mai greu de dovedit ca au existat artisti exclusiv autodidacti care s-au inaltat pe culmile artei, fara sa fi primit si cea mai mica influenta de orice fel din exterior. Problema ramane deschisa si merita analizata mai indeaproape, insa scopul acestui studiu nu este acesta, ci este mai degraba unul de cercetare a locului pe care Andreescu il ocupa in raport cu acest fenomen.
Pentru a incerca sa ne cream o imagine cat mai veridica despre ceea ce a insemnat perioada de studiu parcursa de acest artist, este necesara o trecere in revista a etapelor, plecand de la inceputul vietii acestuia ( inclusiv debutul artistic), pana la deplina maturitate si gasirea unui stil propriu, pe deplin cristalizat.
Primii ani de scoala ii incepe odata cu inscrierea de catre tatal sau, Andrei Dobrescu, la pensionatul particular al lui Andreas Apostolatos ( i se mai spunea si Iancu Andrei), unde va capata cunostinte elementare de gramatica, aritmetica, sintaxa latina, limba greceaca si franceza. « Nu era un elev, stralucit, asa cum ne lasa sa deducem calificativul « bine » pe care l-a obtinut la finele anului »[3]. In 1861 termina ultima clasa elementara, iar urmatorii 2 ani, din nu se stie ce motive, nu mai este dat la scoala. In anul 1863 figura printre cei 133 de elevi incrisi in clasa I a Gimnaziului « Lazar » din Bucuresti, unde repeta prima clasa. In acelasi timp incepe sa faca progrese in desen ( desenul era predat pe atunci de prof. Petre Alexandrescu, care studiase in Italia si Franta). Din aceasta perioada se pare ca a ramas doar un singur desen, dedicat matusii sale Platonida, calugarita la Tiganesti : « Madona cu pruncul »- 1862, despre care Radu Bogdan afirma ca « e prea putin ca sa putem trage concluzii privitoare la insusirile artistice dovedite de Andreescu in anii de scoala »[4]. Dupa gimnaziu este inscris in clasa a V-a a Colegiului Sf. Sava, « la terminarea caruia i se deschideau portile Universitatii »[5]
In 1869 este infiintata la Scoala de Belle Arte din Bucuresti o noua sectie, de « desen liniar si caligrafic », cu durata cursurilor de 2 ani ; Andreescu va parasi in scurt timp colegiul si se va inscrie la Academia condusa de Theodor Aman. Astfel, la Belle Arte urmeaza oficial numai cursurile de desen, « dar banuim ca neoficial a frecventat sporadic si atelierele ei de pictura »[6].
Aici il va avea profesor pe primul « biograf » al sau de mai tarziu, C.I.Stancescu
( ii fusese profesor de desen si la Colegiul Sf. Sava ), la Belle Arte predand estetica si istoria artei ; avusese o educatie in spirit academic, fiind fost elev al lui Tattarescu). Stancescu exercita asupra tanarului Andreescu o influenta importanta : « de la el afla de pictorii de la Barbizon si noua scoala de peisaj »[7].Pe de alta parte, deschiderea celei de-a treia « Expozitiuni a artistilor in viata » din 1870, la care Grigorescu era prezent cu 26 de lucrari, starneste comentarii favorabile ale presei ; aceasta incepe sa aduca obiectii lui Aman si Tattarescu, pentru folosirea aceluiasi vesnic criteriu de judecare unanim, etalonul neoclasic. Acest lucru ne ajuta sa intelegem mai bine climatul in care tanarul pictor incepe sa ia contact cu arta vremii ; faptul ca la Belle Arte nu exceleaza in desen e datorat si criteriilor academiste de corectura impuse de Aman, care « ajuns la Paris in perioada de glorie a realismului lui Courbet, se lasase furat de stralucirea tehnica a artei academice »[8]. Astfel, Andreescu reuseste sa se distinga cu adevarat numai in domeniul teoretic, obtinand o medalie « cu cununa » la estetica predata de Stancescu.
« Cunoscand toate acestea si incercand sa patrundem in atmosfera timpului, reusim sa intelegem de ce un artist atat de inzestrat (…) a putut trece prin Scoala de Belle Arte fara a fi urmat efectiv cursurile ei de pictura »[9]. Incepand cu 1870 concureaza pentru posturi de profesor de desen, si sufera repetate respingeri ; « Sa fi fost el, dupa ce inca din gimnaziu, i se remarcase talentul, atat de putin vrednic de pretuire incat, la capatul a trei ani de studii la Belle Arte, sa nu-l aflam distins decat la estetica ? »[10] In cele din urma, in 1872 este numit profesor cu titlu provizoriu la Buzau.
Despre perioada buzoiana s-a discutat mult. Radu Bogdan afirma in biografie ca in acest oras “manifestarile artistice lipseau cu desavarsire”, iar in timpul de 6 ani cat va petrece aici, Buzaul nu –i va oferi « nici exemplul unei preocupari creatoare, nici al vreunei activitati spirituale »[11]. Totusi, in « Catalogul expozitiei comemorative… », acelasi autor pare sa aiba un punct de vedere putin mai degajat, incercand « demonstrarea adevarului, exprimat inca din 1932 de Eugen Craciun si dupa el de K.H. Zambaccian, ca Andreescu a plecat in Franta ca un artist format si ca vizinea care ii este atat de caracteristica s-a constituit in aceeasi mentionata perioada buzoiana, independent de contactul direct cu pictura franceza. De aici insa nu trebuie sa se ajunga la negarea rolului jucat de cultura plastica universala, si indeosebi de scoala de pictura franceza in formatia lui Andreescu, rol benefic si de prim plan ». Cu toate acestea, « problematica influentei picturii franceze asupra artistului nostru trebuie considerata cu multa suplete si intr-un mod foarte nuantat »[12].
Chiar daca anii de sedere la Buzau pot avea un rol oarecum controversat in dezvoltarea unui stil propriu al pictorului, acestia ii ofera cel putin anumite certitudini cu privire la sprijinul pe care il va obtine de acum incolo : tocmai in acesti ani ia contact cu oameni cu relatii, precum avocatul Panco, primul care se imprieteneste cu el si incepe sa-i colectioneze tablourile, Alexandru Demetriad, prin intermediul caruia il cunoaste pe Alexandru Bellu, Stefan Perieteanu, Grigore Monteoru. Unii dintre acestia il vor sustine si vor interveni pentru ajutorul financiar de care va avea nevoie in perioada petrecuta in Franta. Corespondenta pe care o intretine cu Panco pare sa dovedeasca din plin acest lucru.
Un alt pas important ( si importanta lui este sustinuta de majoritatea comentatorilor operei pictorului, cum vom vedea in cele ce urmeaza), este deschiderea « Societatii Amicilor Bellelor Arte » din ianuarie 1873, unde va lua contact direct cu operele lui Grigorescu, printre care « Apus de soare la Barbizon », « Peisaj la Barbizon », « Car cu boi » sau « Paznicul de la Chailly ». Momentul acesta pare a-i da un impuls extraordinar pe care il resimte dintr-o data - « recapatandu-si increderea, si-a descoperit adevarata chemare »[13].
Busuioceanu aminteste si el, in studiul dedicat lui Andreescu si publicat in 1936, de impresia pe care trebuie sa i-o fi lasat-o tanarului aceasta expozitie « Evenimentul acesta memorabil intre toate, a fost - ne spune Stancescu – scanteia care a aprins ambitiile artistice ale lui Andreescu. Nume care insemnau adevarate miragii stau inaintea lui : Tizian, Tintoretto, Veronese, alaturi de Durer, Van Dyck, Watteau…). Si tot atatea opere, mai mult decat dubioase desigur, asupra carora ochiul naiv si strabatut de emotii al novicelui trebue sa se fi oprit cu fascinatie. (…) pentru o sensibilitate ca aceea a lui A. si pentru curiozitatea lui atat de dornica de a cunoaste de-a dreptul secretul artei de odinioara, operele acestea cu nume de imprumut – printre care vor fi fost totusi si unele destul de bune – trebue sa fi insemnat o adevarata scoala, mai temeinica si mai plina de invataminte decat cea pe care artistul incepator o urmase pana atunci »… « o mare expozitie de opere streine si romane, adunate din toate colectiile particulare de atunci, in frunte cu colectia domneaca ».
In 1879 il gasim pe Andrescu instalat la Paris. O noua etapa din viata lui incepe aici. Ceea ce va fi lasat in urma avea sa- i dirijeze traiectoria intr-un mod mai mult sau mai putin direct. Ceea ce stim cu certitudine insa chiar din spusele artistului, extrase din scrisorile sale, este ca inca o data, acesta va trai un fel de revelatie : « Deja ma pricep mult mai mult decat cand am venit ; pot sa fac lucruri pe care nu le puteam face cand am plecat din tara, si in astfel de mod »[14].
« Inceputurile lui A. raman pana astazi invaluite in incertitudine. A urmat el « Scoala de Arte Frumoase », condusa de Th. Aman, si alte cursuri practice decat cele de desen si caligrafie ? C.I. Stancescu, profesorul sau de estetica si istoria artei si autorul primului articol biografic despre artist, sustine ca nu, si ca abia « Expozitia Amicilor Bellelor Arte », din ianuarie 1873, a trezit in el vocatia picturii. (…) Dar Stancescu se inseala adesea si spusele sale, in masura in care nu pot fi verificate, au numai o valoare relativa ».[15]
Se contureaza astfel trei momente de referinta in drumul pe care artistul il urmeaza : cursurile pe care le frecventeaza la Belle Arte, vizitarea in 1873 a « Expozitiei Amicilor Bellelor Arte » si plecarea in Franta. Vom incerca sa vedem acum in ce masura aceste trei momente vor schimba modul de lucru al sau.
Am vazut mai sus ca unii dintre cei care s-au ocupat de opera sa considera ca la Academie nu a putut deprinde in adevaratul sens al cuvantului o « stiinta » a picturii, desi se crede ca ar fi vizitat si ateliere de pictura. In acelasi timp se reprosa unor artisti ca Tattarescu si Aman ca raman cantonati in criteriile academiste, care puneau accentul foarte mult pe un desen liniar perfect, lucru pe care Andreescu nu putea sa-l evite, mai ales ca studia la sectia de « desen si caligrafie ». Poate ca si inclinatia lui spre pictura de mai tarziu, inca nemanifestata in mod cert pe atunci, il fac sa se reorienteze spre materii teoretice, cum ar fi estetica. Desi apoi va alege pictura , nu putem sa nu recunoastem totusi rolul jucat de Academie ; chiar daca nu desenul va fi alegerea lui prima, la Belle Arte ia contact cu ceea ce se numea viata artistica a acelei vremi ; nu se suprapune academismului, dar asta nu inseamna ca studiul aici nu i-a adus beneficii. Plecat mai tarziu la Buzau, nu va renunta la legatura cu fostul profesor Stancescu, ci ii va cere permanent sfaturi cu privire la tablourile sale. A incerca sa reducem din importanta studiului in Academie pe parcursul celor doi ani inseamna a reduce chiar din semnificatia operei sale de mai tarziu. Fiecare etapa pe care a parcurs-o este importanta si se regaseste in ceea ce constituie stilul sau propriu, fiecare etapa are o contributie in definirea acestui stil. Pe de alta parte, trebuie sa intelegem ca nevoia de a se desprinde de academism si a se avanta in cautari proprii este intr-un fel si consecinta sistemului de invatamant din acel timp. « O cultura tanara are nevoie de timp pentru a-si demonstra specificitatea, ea trebuie sa se faca cunoscuta printr-o propagare insistenta a valorilor ei »[16].
« Se inscrisese in scoala de curand infiintata, in 1868, si era unul dintre cei mai sarguinciosi elevi. Stia carte mai multa decat camarazii sai si audia toate cursurile, si practice, si teroetice. Avea profesori pe Aman, pentru pictura si desen, pe C.I. Stancescu pentru estetica si istoria artelor, pe Alecu Orascu pentru perspectiva si pe dr.-ul Al. Marcovici, pentru anatomie. Era tacut si serios, plin de sfiala si neincredere in sine, cum ni-l descrie profesorul sau Stancescu, si cu toate marile calitati ascunse in el, avea sa se multumeasca a se exercita in tot timpul scoalei numai la desen, fara a indrazni macar sa marturiseasca cuiva dorinta lui de a ajunge pictor »[17].
Fiind un artist in care puterea de creatie inca nu iesise la suprafata, dar exista in stare latenta, simtea probabil nevoia de a se manifesta printr-un gen de arta putin mai liber, subiectivizat.
Cel de-al doilea moment important era vizitarea expozitiei « Amicilor », importanta subliniata mai ales cum am vazut de catre Al. Busuioceanu si pusa in discutie pentru prima data de catre Stancescu. Este adevarat si de necontestat ca Andreescu, dupa un asfel de contact direct, mai bine zis, dupa un astfel de « tur de forta » printre mari artisti, a fost profund impresionat si stimulat in a lucra din ce in ce mai mult pentru a-si defini si finisa maniera.
Plecarea in Franta dupa incercarile de a obtine o bursa ii deschid dintr-o data alte orizonturi. Andreescu pleaca cu « o lenta infuzie de idei si principii, prezentate de I.D. Stancescu la catedra, in cursul sau de estetica si istoria artei, precipitata apoi de cunoasterea picturii lui Grigorescu si probabil chiar de indrumarile primite, inca inainte de plecarea in Franta, direct de la acesta »[18].
Chiar pictorul insusi marturiseste ca ceea ce vede acolo ii schimba modul de a aborda lucrurile. Se simte dintr-o data mai stapan pe sine, mai capabil, mai aproape de ceea ce se intampla cu adevarat in invatamantul artistic.
Andrei Plesu remarca in studiul sau, « Ioan Andreescu si prejudecata imaginatiei”, ca acesta resimte complexul “ingenium-ului” inainte de a pleca la Paris. In aceeasi scrisoare insa, el marturiseste ca se simte in stare sa « faca lucruri pe care nu le putea face cand a plecat din tara », ceea ce inseamna ca deja un salt se produsese,si o mutatie de viziune avea sa apara in curand.
Exista controverse intre autori privind bagajul cu care Andreescu pleaca. Desi calatoria va insemna mult pentru el, este iarasi absurd sa afirmam ca acesta nu ar fi posedat cunostinte, si le-ar fi dezvoltat numai acolo. Cum am mai spus, fiecare pas din viata sa este la un moment dat relevant, iar neglijarea unuia dintre acesti pasi ar duce probabil la o imagine mai putin concludenta, chiar eronata, contextul fiind mult mai complex decat lasa sa se ghiceasca la prima vedere.
« Nu incape nici o discutie ca plecarea artistului la studii in Franta a insemnat pentru el realizarea profesionala a unui progres, asa cum insusi afirma intr-una din scrisorile sale din 1880 (…). Supletea penelului, suculenta pastei (…), stiinta racursiului sunt virtuti daca nu intotdauna chiar dobandite, apoi cu siguranta desavarsite in Franta. Dar matricea lui formativa ramane in Romania, ea ii pecetluieste viziunea »[19].
Timpul petrecut in Franta este descris foarte detaliat de Stancescu in articolul aparut in « Literatura si arta romana » din martie, 1900. Probabil ca avantajul de a fi contemporan cu pictorul si de a-l cunoaste personal, de asemenea si bogata corespondenta pe care au intretinut-o, ne ofera una dintre cele mai vaste imagini despre ceea ce s-a petrecut un acei ani, reusind sa puna in lumina nu numai noile perspective artistice ale lui Andreescu, ci chiar societatea in care se traia in cele doua capitale, Bucuresti si Paris.
« La Paris el intra la Academia particulara Julian, und gasi si pe alti romani si unde citind in primele zile ale lunii martie din acelasi an: ca se mai pot trimite tablouri pentru Salonul din Paris, duse cu dansul « Balciul de la Buzau » si « Efectul de iarna ». Ele fura amandoua primite. Ce minune ! »[20]. Comentand apoi scrisorile pe care Andreescu le trimisese in tara, Stancescu afirma ca « in multe dintre aceste scrisori se vad insa si urme de dscurajare, convingandu-se de cate studii mai avea el trebuinta, spre a se apropia, fie oricat de departe, de acei maestri peisagisti ale caror opere le vazuse acum, si nu gasea cuvinte destul de puternice – imi scria intr-o zi – spre a-si exprima admiratia sa. Regulandu-si insa orele ocupatiunilor sale intr-un chip metodic, ca sa profite mai repede de toate resursele artistice de care era inconjurat acolo, lucreaza la inceput ziua prin biblioteci si muzee, iar seara desemneaza si zugraveste in academiile particulare cand figuri nude, cand figuri drapate, spre a-si deprinde mai repede si ochiul si mana in invingerea atator dificultati cu care are sa lupte ca artist. »[21]. Mai departe, referindu-se la studiile de la Barbizon : « Acesti trei ani de studii fara curmare, in mijlocul noilor sai camarazi, ii fura de cel mai mare folos. Cine a petrecut catva timp la Barbizon, cine a studiat acolo natura si nu-si aduce aminte in toata viata de acele ore de adevarata fericire, in care artistul, alegandu-si motivul din natura care vorbeste mai direct inimii sale dupa ce a trecut toata ziua studiind, se intoarce seara la masa comuna, unde se judeca operele fiecaruia, se dau sfaturi de cei mai tari, incurajand zelul si marind sperantele in viitor ale celor ce incep cariera ?! »[22]
Este sau nu Andreescu un artist autodidact ? Aceasta este intrebarea esentiala, iar raspunsul este destul de greu de formulat daca este sa luam in considerare parerile divergente. Un raspuns cu totul promt nu se poate da ; in primul rand, ar trebui sa facem diferenta intre « doua tipuri de autodidacticism », daca le putem numi asa.
Ar pute exista un autodidacticism in sensul strict al cuvantului, care nu accepta nici un fel de influente, nici un fel de sfaturi exterioare, fiindu-si autosuficient, si un al doilea tip, mai deshis sugestiilor, care grefeaza pe cunostiintele obtinute din afara o munca personala ce duce implicit la o dezvoltare personala a manierei de lucru. Parasirea unei metode predate in scoala ( de exemplu academismul) pentru un stil mai liber apare ca urmare a unei lente decantari interioare, ajungandu-se la o concluzie numai printr-o analiza aprofundata a situatiei, chiar daca aceasta analiza este sau nu constientizata de artistul insasi. Alteori, metoda predata poate aparea in ochii sai ca o constrangere, si atunci intervine o distanta care se creaza intre artist si ceea ce i se impune. Se pare ca Andreescu apartine celei de-a doua categorii, prin faptul ca nu respinge in mod - manifest academismul scolii, ci pur si simplu se reorienteaza, fara a sterge radical si printr-un act volitiv dirijat urmele lasate de acesta (chiar daca transpar in mod mai mult decat vag in opera sa). Anii de studiu la Belle Arte l-au obisnuit cu exercitiul, pe care il va desfasura liber dupa parasirea scolii. Ceea ce va face dupa ce ia contact cu marii maestri, adica ceea ce va face de acum incolo in Franta, si chiar inainte ( avem ecouri ale unei interpretari proprii inca de la Buzau) reprezinta tocmai acest « al doilea didacticism », o noua etapa si depasirea celorlalte, si in acelasi timp, un amestec de cautari care va duce la ceea ce va prinde forma in specificitatea sa. Bineinteles, aceasta explicatie ramane la stadiul de ipoteza si lasa loc altor comentarii, insa incearca sa arate ca de multe ori, artistul poate fi mult mai complex si mai complicat , si mai ales, foarte greu de catalogat ca facand parte dintr-o miscare sau un curent anume.



Am ales sa construiesc lucrarea metodic si sa ma opresc cu discutia la un stadiu teoretic, fara a intra in analiza lucrarilor, deoarece am vrut sa construiesc o « radiografie » a formarii graduale a operei lui Andreescu vazuta din perspectiva criticilor si comentatarilor sai. Am folosit multe dintre parerile acestora in ideea de a contura o imagine de ansamblu asupra fenomenului si de a pune impreuna, ca intr-un fel de studiu comparativ, aceste puncte de vedere, gandindu-ma ca este interesant de remarcat cum a fost privita opera artistului la anumite intervale de timp ( de catre contemporanul Stancescu, apoi de catre Busuioceanu sau Oprescu, sfarsind cu monografia monumentala a lui Radu Bogdan si studiile d-lui Andrei Plesu).

[1] Alexandru Busuioceanu, Andreescu, Fundatia pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1936, cit.p .14
[2] Andrei Plesu, Ochiul si lucrurile, Bucuresti, 1986 ( studiile despre Andreescu – Critica si creatie. Note de lectura la monografia ‘‘Andreescu’’ de Radu Bogdan
[3] Radu Bogdan, Andreescu, vol. I, Artistul in epoca, capitolul I, referitor la anii de scoala
[4] Idem
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Radu Bogdan, Andreescu,, volumul II, Posteritatea critica, Bucuresti, 1982
[9] Radu Bogdan, Andreescu (1850-1882), volumul I
[10] Idem
[11] Radu Bogdan, Andreescu, vol. I, Artistul in epoca
[12] Radu Bogdan, Andreescu (1850-1882) – anii de creatie in tara – catalog expozitie, editat de Muzeul de Arta al Romaniei, 1982-1983

[13] Alexandru Busuioceanu, Andreescu, Fundatia pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1936,
[14] Radu Bogdan, Andreescu,, volumul II, Posteritatea critica, Bucuresti, 1982, scrisorile pubilcate ale artistului
[15] Radu Bogdan, Andreescu (1850-1882) – anii de creatie in tara – catalog expozitie, editat de Muzeul de Arta al Romaniei, 1982-1983, « Inceputurile »

[16] Idem
[17] Alexandru Busuioceanu, Andreescu, Fundatia pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1936
[18] Radu Bogdan, Andreescu (1850-1882) – anii de creatie in tara – catalog expozitie, editat de Muzeul de Arta al Romaniei, 1982-1983, « Inceputurile »
[19] Radu Bogdan, Andreescu (1850-1882) – anii de creatie in tara – catalog expozitie, editat de Muzeul de Arta al Romaniei, 1982-1983
[20] comentariile lui Stancescu sunt publicate in Andreescu,, volumul II, Posteritatea critica, Bucuresti, 1982, Radu Bogdan, extrase din articolul publicat in 1900 in « Literatura si arta romana », nr.din martie
[21] Idem
[22] Idem

sursa foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ion_Andreescu_-_The_oak.jpg