Hotel urban (urban hotel)

Dave Crowe - The most amazing Dubstep

Sa fiu copac.

Ma trezesc, imi intind ramurile lenese, sarut razele soarelui si rad la nori…ii mangai putin, ma mangaie putin si ei pe crestet. Apoi ma retrag si oftez. Imi indrept privirea in jos si ma uit inspre oameni. Parca sunt intr-un furnicar. Nu-i mai pot tolera, ma seaca de seva, ma otravesc cu noxele lor. Noroc cu norii.

Bine ca sunt un copac mai singuratic. Si bine ca sunt crescut la marginea orasului. Stiau ce stiau parintii mei cand mi-au implantat samanta in pamantul de acolo. O vreme a fost liniste. Despre copilarie nu imi amintesc prea multe, stiu doar ca eram destul de firav, si ceilalti vlastari mai mari radeau de mine pentru ca ma dezvolt mai incet. La pubertate, au inceput sa-mi creasca frunze. Am inceput sa ma gandesc la polenizare. Imi treceau tot felul de albine prin cap.

Am continuat sa cresc. Ramurile imi deveneau din ce in ce mai vanjoase, le simteam ca pe niste scuturi, ca pe niste brate puternice. La tinerete ai impresia ca poti face orice. Am si facut, am incercat de toate. Am vrut sa pacalesc anotimpurile. Ma imprietenisem pe vremea aia cu un brad falnic, chipes. Stateam de vorba foarte mult. Salcia si rachita erau foarte geloase din cauza asta. Ar fi vrut si ele sa le bag in seama, insa eu vorbeam mai mult cu bradul. Poate ca am fost un tanar ciudat. Nu era nimic despre perpetuarea speciei in asta, n-as fi putut poleniza cu el sau asa ceva. Totul era platonic. Bradul ala mi-a lasat cateva rani in scoarta. In fine. Cum spuneam, din cauza lui am vrut sa pacalesc anotimpurile. Am vrut sa raman si eu verde iarna. Insa nu mi-a mers. Cand a inceput sa bata vantul rece de decembrie, eu ma incapatanam sa-mi pastrez frunzele. Ma usturau ramurile ca dracu, imi sangera scoarta, simteam furnicaturi pana si in cel mai indepartat varf de ramura. Apoi n-am mai putut. Am picat ca un leu injunghiat. Numai ca nu puteam sa tip, sa zbier, sa plang. Imi vedeam frunzele cum cad, cum se vestejesc. Totul era numai din vina mea. Numai din vina mea, pentru ca nu m-am nascut un copac capabil, un copac curajos. Mi-am vazut in fiecare zi o parte din mine murind. Le-am numarat. 25. 196 de parti. Cand m-am uitat in jos, un strat din mine putrezise la picioarele mele. Imi venea sa plang pe el, sa ma prabusesc peste el. Simteam o imensa durere si o imensa pudoare. Imi era frig. Ramasesem gol si secatuit.

Intr-o zi, niste animale cu doua picioare, despre care o rachita mi-a spus ca se numesc "oameni", au venit. Au scos niste ustensile ciudate, ca niste guri mari, si au inceput sa manance cu ele bradul. Atunci, partea care-mi mai ramasese vie a inceput sa moara si ea. Dupa ce l-au macelarit, l-au taiat in felii sub ochii mei. Doamne, atunci, mi-am dorit sa mor si eu de tot. Dumnezeule, daca existi, ucide-ma!

Am inceput sa-mi aplec crengile spre ei: veniti si la mine! Luati-ma si macelariti-ma! Nu mai am nici un rost pe lume.

Si am ramas singur. O vreme nu am mai putut vorbi cu nimeni. Aveam cosmaruri noapte de noapte. Incepusem sa ma usuc, refuzam hrana. Nu mai asimilam nimic. Nu voiam sa mai aud de fotosinteza. De nimeni. Scoarta incepuse sa mi se crape. Ajunsesem o epava.

Dar a venit apoi primavara. Si cu primavara, au inceput sa vina tot felul de pasari care se asezau pe crengile mele. Incet-incet, cantecul lor a inceput sa ma mai vindece. Era ca o terapie. Si apoi…minune! Frunze noi au inceput sa-mi creasca din despicaturi. Sunt convins ca a fost din cauza pasarilor. Un sturz batran mi-a spus ca asa e. Mi-a spus ca toti copacii trec prin asta. E ca un ritual de initiere. Eu ramasesem perplex. Mi-a spus ca unii copaci trec mai usor prin asta, altii mai greu. Depinde de fiecare. Si treptat, ranile vechi mi s-au vindecat. Au mai ramas doar cicatrici, urme ale unor suferinte trecute. Pentru ca asa a trebuit sa fie.

Dupa asta, m-am calmat. Mi-am reluat ciclul, aceeasi rutina in fiecare zi, in fiecare an. Ma obisnuisem si cu caderea frunzelor, si cu trecerea anotimpurilor, si cu faptul ca sunt doar un copac obisnuit. Nu mai aveam nimic special.

Pana cand…la poalele mele, sub umbra mea, s-au asezat doi "oameni" ( animalele acelea care imi omorasera prietenul ). Am crezut ca turbez. Imi venea sa musc din ei, sa-i scuip. Nu am vrut sa le fac umbra, as fi vrut sa ma daram peste ei daca puteam, sa pic si sa-i strivesc cum mi-au strivit si ei bradul. Dar n-am putut. Sunt un prost. I-am lasat sa stea la poalele mele. I-am umbrit. I-am ascultat. I-am privit si am incercat sa-i inteleg. Mi-era groaza si crunta disperare. Ii uram. M-am uitat spre ei tot timpul asta. Nu stiu ce faceau, nu prea inteleg nici acum. Stateau proptiti unul de altul si cred ca vorbeau intre ei, pentru ca scoteau niste sunete necunoscute. Oricat am incercat sa-mi dau seama ce spun, nu reuseam. Nu intelegeam omeneasca. Apoi dintr-o data si-au impreunat capetele. Nu stiu ce faceau, mi s-a parut ca faceau schimb de seva, sau asa ceva. Au stat mult asa. Ramasesem fascinat. Nu-mi puteam dezlipi privirea de la ei. Nu mai vazusem asa ceva in viata mea. Era un fel de polenizare? Eu nu o facusem niciodata, nu stiam cum e. Auzisem asa…in treacat despre asta. Imi venisera niste ganduri cand am inceput sa cresc si…atat. Apoi si-au dezlipit capetele si parca s-au lipit intr-un fel si mai intim, nu stiu sa povestesc in amanunt. S-au lipit intr-un asa fel incat ai fi zis ca sunt unul si acelasi, si se framantau asa, de parca s-ar devora unul pe celalalt. Am ramas foarte mirat. Oare ce-o fi asta? Oare de ce, noi, copacii, nu facem asa? Pare a fi ceva foarte interesant, dar mai ales pare a fi placut, pentru ca desi nu stiam omeneasca, zgomotele pe care le scoteau pareau fi de placere. Frematau cum frematam noi, copacii, cand adie vantul primavaratic printre frunzele noastre. Muream de curiozitate sa aflu ce e asta. Ma macina pe dinauntru ceva, nu intelegeam ce. Priveam in continuare, din inertie… cand, dintr-o data, cei doi au scos un sunet ca un oftat si s-au incordat cu totul. Asta a durat foarte putin, insa timpul parca inghetase pentru ei. Se inchircisera amandoi in asa hal…parca devenisera unul si acelasi. A fost un moment unic. Si atunci i-am inteles. I-am simtit. Cu toate diferentele dintre noi, nu am mai putut sa ii urasc. Apoi s-au relaxat si s-au dezlipit. Au ramas asa, nemiscati aproape, cu fata in sus, privind printre ramurile mele soarele care incepuse sa se scurga spre apus. I-am iubit atunci. Era un sentiment nou pentru mine. Ma simteam fericit. In sfarsit, faceam parte din natura, din lume. Nici nu a mai contat ca atunci cand au plecat, m-au ranit. Omul mai inalt scosese ceva ce lucea in lumina, ceva taios, cu care mi-a crestat pielea in niste forme de el stiute. A crestat niste simboluri in pielea mea. Si cu toate ca m-a usturat, si seva mea fierbea ingrozitor, am rezistat. Uite, pot sa va arat cicatricea. Si atunci, am simtit ca ma fac una cu pamantul si cu cerul si cu Dumnezeu, si ca am avut un rost pe lume. I-am urmarit pana au disparut in neant.

Silent Strike - Words Kill People

Zmeul infumurat

Intr-o zi am poposit la poarta Raiului. Sfintii erau toti atenti la mine, stiau ca imi place sa umblu in pribegie. M-au luat de mana si m-au legat la ochi si au inceput sa ma invarta si atunci am ametit Sfantul Petru iar mi-a dat niste toiage pe spinare dar nu e bine sa bei prea mult vin rosu iti pune in miscare sangele iti reda libertatea si te arunci pe curcubeu cu capul in jos, atingi pamantul si te spargi in mii de bucati, dar ce inseamna o mie ce inseamna cinci mii atata timp cat ne unificam in simfonia de sunete si lumini si respiratii. Ingerii tresar imi spun nu e vorba numai de tine, nu mai spera ca totul va mai fi la fel nimic nu mai e la fel nici respiratia mea nu mai e la fel cu cea de acum cinci secunde Doamne cat poti fi de naiv respira-ma respira-ma respira-ma respira-ma respira-ma tu ma adulmeci. Nu e catharsis, nu e chin e doar muzica asculti muzica o gusti cum gusta pruncul laptele mamei vioara e ca o atingere a ingerilor din al noualea cer noi stim cum e acolo pentru ca mergem zilnic pe strazile mici si inguste. Ne nastem in fiecare zi mai prosti cu o secunda fumam si stam pe jos turceste. Nu vrem sa sugrumam clipele verdele asta se picteaza peste cer pentru ca da asa bine pe auriu. Albastru rosu verde albastru rosu verde picura in noi simti cum ne galgaie prin vene o adunatura de furnici tropotitoare se urca in mine si in tine ne apuca pe amandoi odata sa ne dam cu capul de pereti si peretii sa se dea cu capul de noi nu nici ca era mai bine mai inainte era mai trist si mai monoton. Zmeule ia-ne si du-ne de aici. Opreste rasnita timpului dar nu are nimic pentru ca noi am oprit de mult pendula am dat-o de pamant da-o dracu de pendula nu are valoare nu are viata e doar o pendula! E doar o pendula…e doar o pendula, calmeaza-te e doar o pendula. Unde mi-e mintea ia te uita a fugit iar creanga ma scuzati, n-ati vazut cumva o minte era cam usuratica si nerusinata. Ma scuzati, mintea mea o mai ia si ea cateodata pe aratura. Ne tragem cu mainile de par si tipam unul la altul nu vezi ca te certi degeaba jazz ul din creierele noastre vibreaza cadenta si tresarim ce bine e sa fii nemernic uneori coloreaza existenta ar fi fost mult mai anost fara rautatea asta nedeghizata. Maine dimineata cand ma trezesti pune un pistol pe perna. Si un Iris.

Pink Floyd (Wish You Were Here) FULL ALBUM

Schita de schita - Casa bastion

Schita de schita (architecture sketch) - Amenajare interior casa veche

Anotimpurile pacatului

Umbre penumbre, imi crapa capul imi crapa teasta si cresc din ea flori. Ia iarba si miroase-o, ia capul si pune-l pe o piatra si pisca fericirea. In unul din noi se aseaza o flacara si se stinge incet nemurirea nu curge in mine nu curge in tine curge in noi. Fereastra pe care o deschidem patrunde in lumina celorlalti si ceilalti bareaza lumina o lacrima pumnalul si frunzele vestejite. Ding dong si bate la usa o pasare albastra. O intrebi ce e cu ea si ea iti reproseaza ca esti nebun si te face Sfantul Lazar. Nu se mai poate trai de atata necugetare nu mai ai loc de vise si de caldura si plange vantul in funingine de ce te-ai dus de ce ne-am dus de ce v-ati intors nu puteati ramane acolo? Imi tai o mana si arunc cu ea spre tine imi prinzi mana ma prinzi de mana te amuza faptul si un ochi iti plange si unul iti rade si fata mea se rideaza si se trece, dar eu intineresc in sufletul deceniului, o candela arde constant. Nu plange nu rade! Doar taci caci tacerea nu e asemenea muteniei, e asemenea materiei. Un despot un rege un ce vei fi, un rege un despot un dictator, cruzimea macina marunt ca sarea, si iconostasul a inceput sa putrezeasca deznadejdie mirare si un freamat prelung un oftat incordat de ce nu te controlezi controleaza-te si uita-te in negura ochilor mei inchisi si vezi in ei sederea firelor de iarba unele langa altele ca niste soldati de plumb. Amurgul si vantul si iedera se catara pe plamanii mei dar tie nu ti se face sete de mine, ci doar sorbi cate putin numai cand ai chef pentru ca nu stii sa inghiti venin decat in doze mici. Ai crescut din fii ai luminii, dar numai noi avem urechi sa auzim gemetele lor de durere. Ne-am lansat pe lume ca niste gloante care nu percuteaza, ca niste gloante oarbe se izbesc de pereti dar se izbesc degeaba si pier. Nu fierbe fericirea pentru ca nu exista reteta pentru fiertura de fericire nu ne e dat leaganul a murit de mult, s-a desurubat ca un macrame in amaraciune dar o raza te-a impins in adancul viscerelor tale sa simti si in sfarsit simti ceea ce nu s-a mai vazut ceva fantastic, un fluture al Paradisului pentru ca lumea zace in noi. In zilele in care o duceam bine tu te temeai de mine si te temeai de frica si te temeai de teama osandei dar ca sa vezi ca nu te-am osandit ci te-am salvat chiar daca te-am crucificat pentru ca nu vei mai fi la fel inca din ziua dinaintea nasterii tale. Noi nu traim in faradelege. Noua ne place aici pentru ca asa ne e dat sa ne crestam carnea reciproc usturatoare si dulce fiinta credeai ca ai scapat dar si tie stiu ca iti place e un legamant un tacut legamant ce ne va impreuna intotdeauna ca un 

maracine imperfect legatura e abominabila si doare pentru ca asa e noi ne am hotarat in ziua aia si noaptea ne-a pecetluit inchinaciunea cu un juramant de foc. Vinde-mi minciuni stiu ca ai vrea si nu ai vrea totodata suferinta nu straluceste decat la lumina lunii si atunci ne transformam in lunatici si instincte ies la iveala in noi si in nourii in care ne cataram ori de cate ori vrem cand Sfantul Petru ne deschide usa si ne da pe ea afara. Cearta cu zeii trezeste in noi dorinte si nici o remuscare doar cateva regrete fugitive deschizi alta usa cu cheia si nici ca ne pasa sau nici ca ne va pasa vreodata daca ninge sau nu dinspre apus. Pentru ca rasaritul e in noi si primavara si vara si 

toamna si iarna.  (ktliness blog)