Ma trezesc, imi intind ramurile lenese, sarut razele soarelui si rad la nori…ii mangai putin, ma mangaie putin si ei pe crestet. Apoi ma retrag si oftez. Imi indrept privirea in jos si ma uit inspre oameni. Parca sunt intr-un furnicar. Nu-i mai pot tolera, ma seaca de seva, ma otravesc cu noxele lor. Noroc cu norii.
Bine ca sunt un copac mai singuratic. Si bine ca sunt crescut la marginea orasului. Stiau ce stiau parintii mei cand mi-au implantat samanta in pamantul de acolo. O vreme a fost liniste. Despre copilarie nu imi amintesc prea multe, stiu doar ca eram destul de firav, si ceilalti vlastari mai mari radeau de mine pentru ca ma dezvolt mai incet. La pubertate, au inceput sa-mi creasca frunze. Am inceput sa ma gandesc la polenizare. Imi treceau tot felul de albine prin cap.
Am continuat sa cresc. Ramurile imi deveneau din ce in ce mai vanjoase, le simteam ca pe niste scuturi, ca pe niste brate puternice. La tinerete ai impresia ca poti face orice. Am si facut, am incercat de toate. Am vrut sa pacalesc anotimpurile. Ma imprietenisem pe vremea aia cu un brad falnic, chipes. Stateam de vorba foarte mult. Salcia si rachita erau foarte geloase din cauza asta. Ar fi vrut si ele sa le bag in seama, insa eu vorbeam mai mult cu bradul. Poate ca am fost un tanar ciudat. Nu era nimic despre perpetuarea speciei in asta, n-as fi putut poleniza cu el sau asa ceva. Totul era platonic. Bradul ala mi-a lasat cateva rani in scoarta. In fine. Cum spuneam, din cauza lui am vrut sa pacalesc anotimpurile. Am vrut sa raman si eu verde iarna. Insa nu mi-a mers. Cand a inceput sa bata vantul rece de decembrie, eu ma incapatanam sa-mi pastrez frunzele. Ma usturau ramurile ca dracu, imi sangera scoarta, simteam furnicaturi pana si in cel mai indepartat varf de ramura. Apoi n-am mai putut. Am picat ca un leu injunghiat. Numai ca nu puteam sa tip, sa zbier, sa plang. Imi vedeam frunzele cum cad, cum se vestejesc. Totul era numai din vina mea. Numai din vina mea, pentru ca nu m-am nascut un copac capabil, un copac curajos. Mi-am vazut in fiecare zi o parte din mine murind. Le-am numarat. 25. 196 de parti. Cand m-am uitat in jos, un strat din mine putrezise la picioarele mele. Imi venea sa plang pe el, sa ma prabusesc peste el. Simteam o imensa durere si o imensa pudoare. Imi era frig. Ramasesem gol si secatuit.
Intr-o zi, niste animale cu doua picioare, despre care o rachita mi-a spus ca se numesc "oameni", au venit. Au scos niste ustensile ciudate, ca niste guri mari, si au inceput sa manance cu ele bradul. Atunci, partea care-mi mai ramasese vie a inceput sa moara si ea. Dupa ce l-au macelarit, l-au taiat in felii sub ochii mei. Doamne, atunci, mi-am dorit sa mor si eu de tot. Dumnezeule, daca existi, ucide-ma!
Am inceput sa-mi aplec crengile spre ei: veniti si la mine! Luati-ma si macelariti-ma! Nu mai am nici un rost pe lume.
Si am ramas singur. O vreme nu am mai putut vorbi cu nimeni. Aveam cosmaruri noapte de noapte. Incepusem sa ma usuc, refuzam hrana. Nu mai asimilam nimic. Nu voiam sa mai aud de fotosinteza. De nimeni. Scoarta incepuse sa mi se crape. Ajunsesem o epava.
Dar a venit apoi primavara. Si cu primavara, au inceput sa vina tot felul de pasari care se asezau pe crengile mele. Incet-incet, cantecul lor a inceput sa ma mai vindece. Era ca o terapie. Si apoi…minune! Frunze noi au inceput sa-mi creasca din despicaturi. Sunt convins ca a fost din cauza pasarilor. Un sturz batran mi-a spus ca asa e. Mi-a spus ca toti copacii trec prin asta. E ca un ritual de initiere. Eu ramasesem perplex. Mi-a spus ca unii copaci trec mai usor prin asta, altii mai greu. Depinde de fiecare. Si treptat, ranile vechi mi s-au vindecat. Au mai ramas doar cicatrici, urme ale unor suferinte trecute. Pentru ca asa a trebuit sa fie.
Dupa asta, m-am calmat. Mi-am reluat ciclul, aceeasi rutina in fiecare zi, in fiecare an. Ma obisnuisem si cu caderea frunzelor, si cu trecerea anotimpurilor, si cu faptul ca sunt doar un copac obisnuit. Nu mai aveam nimic special.
Pana cand…la poalele mele, sub umbra mea, s-au asezat doi "oameni" ( animalele acelea care imi omorasera prietenul ). Am crezut ca turbez. Imi venea sa musc din ei, sa-i scuip. Nu am vrut sa le fac umbra, as fi vrut sa ma daram peste ei daca puteam, sa pic si sa-i strivesc cum mi-au strivit si ei bradul. Dar n-am putut. Sunt un prost. I-am lasat sa stea la poalele mele. I-am umbrit. I-am ascultat. I-am privit si am incercat sa-i inteleg. Mi-era groaza si crunta disperare. Ii uram. M-am uitat spre ei tot timpul asta. Nu stiu ce faceau, nu prea inteleg nici acum. Stateau proptiti unul de altul si cred ca vorbeau intre ei, pentru ca scoteau niste sunete necunoscute. Oricat am incercat sa-mi dau seama ce spun, nu reuseam. Nu intelegeam omeneasca. Apoi dintr-o data si-au impreunat capetele. Nu stiu ce faceau, mi s-a parut ca faceau schimb de seva, sau asa ceva. Au stat mult asa. Ramasesem fascinat. Nu-mi puteam dezlipi privirea de la ei. Nu mai vazusem asa ceva in viata mea. Era un fel de polenizare? Eu nu o facusem niciodata, nu stiam cum e. Auzisem asa…in treacat despre asta. Imi venisera niste ganduri cand am inceput sa cresc si…atat. Apoi si-au dezlipit capetele si parca s-au lipit intr-un fel si mai intim, nu stiu sa povestesc in amanunt. S-au lipit intr-un asa fel incat ai fi zis ca sunt unul si acelasi, si se framantau asa, de parca s-ar devora unul pe celalalt. Am ramas foarte mirat. Oare ce-o fi asta? Oare de ce, noi, copacii, nu facem asa? Pare a fi ceva foarte interesant, dar mai ales pare a fi placut, pentru ca desi nu stiam omeneasca, zgomotele pe care le scoteau pareau fi de placere. Frematau cum frematam noi, copacii, cand adie vantul primavaratic printre frunzele noastre. Muream de curiozitate sa aflu ce e asta. Ma macina pe dinauntru ceva, nu intelegeam ce. Priveam in continuare, din inertie… cand, dintr-o data, cei doi au scos un sunet ca un oftat si s-au incordat cu totul. Asta a durat foarte putin, insa timpul parca inghetase pentru ei. Se inchircisera amandoi in asa hal…parca devenisera unul si acelasi. A fost un moment unic. Si atunci i-am inteles. I-am simtit. Cu toate diferentele dintre noi, nu am mai putut sa ii urasc. Apoi s-au relaxat si s-au dezlipit. Au ramas asa, nemiscati aproape, cu fata in sus, privind printre ramurile mele soarele care incepuse sa se scurga spre apus. I-am iubit atunci. Era un sentiment nou pentru mine. Ma simteam fericit. In sfarsit, faceam parte din natura, din lume. Nici nu a mai contat ca atunci cand au plecat, m-au ranit. Omul mai inalt scosese ceva ce lucea in lumina, ceva taios, cu care mi-a crestat pielea in niste forme de el stiute. A crestat niste simboluri in pielea mea. Si cu toate ca m-a usturat, si seva mea fierbea ingrozitor, am rezistat. Uite, pot sa va arat cicatricea. Si atunci, am simtit ca ma fac una cu pamantul si cu cerul si cu Dumnezeu, si ca am avut un rost pe lume. I-am urmarit pana au disparut in neant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu