Prin termenul de „schita” intelegem in primul rand caracterul
sau de „incercare”, de „non-finito”, fara pretentia de a cristaliza obligatoriu
o solutie data, de a da un raspuns „pe loc” unei probleme inerente. Caracterul
sau de „devenire”, de proces continuu, poate dezvalui prin contemplatie o serie
de date intentionale si neintentionale, care se pot inlantui intru nasterea
altor „episoade”, altor raspunsuri inter-relationate. Se nasc astfel serii de
schite prin imprumutarea partiala a formelor utilizate anterior sau gasirea
unui nou limbaj formal, ca o reactie la cel folosit inainte. Schita, in
viziunea „platoniciana” a Gabrielei Goldschmidt[1],
are rolul de a dezvalui prin „munca” ideile care nu ni se arata de prima data;
daca detinem aceste idei, ele nu ni sunt dezvaluite decat prin procesul acesta
de „descoperire” treptata, crescatoare. Procesul fiind personal si intim din
punct de vedere psihologic, ne permite sa „comunicam” cu interiorul nostru, in
asa fel incat creierul poate utiliza „scurtaturi”, cai deja batatorite,
inaccesibile celui din afara. Daca privim serii de schite ale unor arhitecti
precum Renzo Piano sau Calatrava, descoperim in ele episoade de inlantuire, de
„crestere” a unor forme din altele, dar si de hiatus, de „rupere” a formelor de
cele dinainte – acest lucru vine sa
sustina intimitatea procesului de „schitare”.
De multe ori, simpla contemplare a schitei desenate activeaza resorturi
ale mintii care declanseaza la randul lor alte procese, antrenand amintiri,
senzatii si fragmente de forme si figuri; de aceea, schita nu isi poate gasi
substitut in procesul de proiectare de arhitectura. Varietatea sa, in care sunt
incluse desenul de observatie, diagramarea, notitele, textul pe marginea desenului,
chiar si mazgaleala, activeaza aceste resorturi despre care am vorbit mai sus;
din acest motiv schita nu poate fi inlocuita de desenul CAD. Odata ce am creeat
un desen, el subzista pe hartie; CAD-ul nu permite reveniri, asocieri
aleatorii, momente de declic in gandire – rigiditatea sa este cumva de inteles
daca luam in considerare faptul ca programele computerizate sunt instrumente de
desenat si nu scopuri in sine.
Pe de alta parte, rolul schitei nu este numai acela de a ne „aduce la
suprafata” ideile, ci si a le face cunoscute celor din jur: „schita proiecteaza
informatie vizuala in forma vizuala si este un mod de a intra in contact cu
ceea ce este indescriptibil prin cuvinte”.[2]
Este un raspuns dat provocarii de a creea un contur sau un „volum” atunci cand
nu este bine definit mental: asezarea pe hartie ii ofera „consistenta”, il
cristalizeaza. In viziunea teoreticienilor Purcell si Gero, schita este
caracterizata de un mod de „transformare” laterala – ideile se dezvolta
tangential – diferenta profunda fata de desenul pe calculator, al carei
dezvoltare este liniara (inexistenta unor corelatii intre sensuri): „schita
presupune o facilitate a conexiunii mana-minte; mana genereaza o noua schita –
ochiul o reinterpreteaza – o idee noua apare”.
A asemana schita cu un limbaj discursiv este un demers in sine problematic:
chiar daca ea poate fi „citita” si are o „sintaxa” intrinseca, ea nu urmeaza un
„pattern” predefinit; tocmai caracterul sau „nestatornic” nu o poate incadra
intr-un tipar care sa fie decodat de fiecare data cu aceleasi mijloace de
receptare „associating a specific mark on the paper with a constant and
universal meaning is problematic” (Kendra Schank Smith).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu