Orasul - obiect al creatiei fizice si simbolice a arhitectului

Orasul este un organism care pulseaza sub influenta mai multor factori. Ca ultima celula, locuitorul modifica si isi modifica in acelasi timp perceptia asupra mediului in care locuieste. Dar locuitorul, chiar daca are de-a face in cel mai intim si direct mod cu orasul in viata de zi cu zi, nu depaseste un anumit nivel de cunoastere, pe care o putem numi un fel de cunoastere “neinitiata”, de neofit. O treapta superioara a acestui nivel o constituie cunoasterea “ideatica”, cea “din interior” (din interiorul bransei, al meseriei de architect si/sau urbanist).

O putem numi ideatica pentru ca se degaja dintr-un demers intelectual, acela de “planificare” urbana. Pana la “produsul finit”, si anume creatia “fizica”, vizibila si tangibila, arhitectul trece printr-o etapa de creatie “empirica”, la nivelul ideilor. El tine cont de o serie de factori exteriori precum structura orasului preexistent, sit, vecinatati, dar si de factori “interiori”, precum perceptia personala asupra temei impuse, gasirea celei mai bune solutii, etc. Atata timp cat un arhitect stie sa pastreze un echilibru intre dimensiunea fizica si cea simbolica a creatiei, produsul final nu are de suferit. Insa de multe ori, proiectarea se face netinandu-se cont nici de factorii exteriori, nici de cei “interiori”. Atunci cand se proiecteaza haotic, “trama” orasului are de suferit.

Numarul interventiilor nereusite se “citeste” imediat atunci cand privim un oras. Cu cat aceste interventii cresc in numar, cu atat orasul se va transforma intr-un organism “mutilat”, ce-si pierde specificitatea si istoricitatea. Ca o repercursiune a acestei stari de fapt, orasul devine un “artefact”, o oglinda clara a modului in care se proiecteaza si se construieste.

Insa acest “artefact” nu a fost mereu martorul interventiei arhitectului si a urbanistului. Meserii destul de “recent” create, acestea au aparut ca urmari ale unor nevoi vitale. Londra victoriana cerea disperata un urbanist care sa o curete si sa o epureze de toata inghesuiala insalubra a stradutelor. Parisul isi cerea si el dreptul prin gasirea unei solutii care sa “descentreze” orasul si sa creeze o modalitate de comunicare intre zona de locuinte sic ea industriala. In viziunea porgresist-comunista, Bucurestiul era si el un oras cu probleme. S-a gasit insa repede rezolvarea: daramarea unor cladiri de patrimoniu si inlocuirea lor cu blocuri de locuinte in serie, bulevarde ample si rectangulare, si alte asemenea “solutii”. Asadar, orasul este “martorul mut” al acestor deveniri, martorul mut, dar mai mult decat elocvent.

Orasul nu a fost mereu un “obiect al creatiei” arhitectului. El a fost pe alocuri obiectul creatiei vernaculare, un produs al necesitatii mai mult decat un produs al planificarii. Chiar daca polisul grecesc era fundamentat pe o bogata traditie arhitecturala, el era in esenta un produs care corespundea realitatii contemporane siesi.

Chiar daca vorbim despre arhitectul-mestesugar al Evului Mediu, capabil sa ridice biserici si catedrale, castele si forturi, nu ii putem atribui crearea intregului oras dupa planuri temeinic studiate. Orasul medieval constituia mai intai un conglomerat de stradute si cladiri cu rol bine definit, dar cu o evolutie spontana si de multe ori defensiva. Abia in renastere planificarea urbanistica a inceput sa fie considerata o stiinta cu ecouri directe asupra imaginii orasului. Insa nici atunci urbanistul nu era numit urbanist, ci adesea artist.

Bineinteles ca inca din antichitatea greaca si romana au existat oameni care se ocupau de planuri ale orasului, insa notiunea in sine de “meserie” de urbanist nu fusese inca descoperita. Ea s-a conturat mult mai tarziu sub influenta atat a unor lucrari teoretice (Ebenezer Howard, Sitte), cat si a unor planificari puse in practica (interventiile lui Haussman asupra Parisului).

Pe parcursul perioadelor istorice prin care a trecut orasul ca “sistem” de locuire, el a reprezentat si va reprezenta o imagine veridica nu numai asupra modului in care s-a construit, ci si asupra omului care a locuit orasul. Nebanuite detalii se pot deduce din informatiile pe care le dezvaluie un oras: nivelul de civilitatie, de cultura, de deschidere la nou, de respect al cladirilor de patrimoniu.

In recenta dialectica a relatiei architect-oras, cel dintai are un cuvant greu de spus asupra celui de-al doilea. Intrebarea ce s-a conturat ramane totusi de actualitate: va fi capabil arhitectul sa mentina acel echilibru just intre elementele preexistente si creatia la nivelul ideii, in asa fel incat imaginea orasului actual sa nu aiba de suferit, ci de castigat?