“Aproape prin definitie, arhitectura este crearea unui spatiu – spatiu care nu este vid, nu este absenta. Este un spatiu viu, energizat, care ofera adapost prezentei sensului. Un spatiu al absentei, prin contrast, este un spatiu al alienarii; este un spatiu neobisnuit, lipsit de protectie, sau spatiul unei pierderi care nu poate fi imaginata – spatiu traumatic, spatiu neocupat, spatiu in care nimic nu poate fi <acasa>, un spatiu al non-apartenentei. Este spatiul ca metafora, nu spatiul ca prezenta; si astfel fiind, nu poate fi habitat”. (Roan Barris, “Teatrul intervalului”)
Afirmatia lui Barris cristalizeaza in esenta tema centrala a problemei puse in discutie: mai poate integra arhitectura actuala, in aceasta “era a barbariei”, dimensiunile gandirii si simtirii? Procesul proiectarii in arhitectura presupune un exercitiu de gandire, un model care se naste pentru prima data in mintea celui care il concepe, pentru a fiinta vizual abia mai apoi, dupa ce ideea a fost deja conceputa.
Barris ofera astfel un raspuns pe cat de simplu, pe atat de concis si relevant: arhitectura este “spatiu ca metafora, nu spatiu ca prezenta”. Asadar, dimensiunea gandirii, chiar si in “era barbariei”, este vitala pentru procesul creator. Pentru a urmari mai departe cum functioneaza resorturile arhitecturii si cum a fost ea perceputa inca de la constituirea ei ca “meserie”, trebuie sa vedem ce o particularizeaza si ce o distanteaza de celelalte “arte”.
De-a lungul timpului, arhitectura a fost privita in multe feluri: de la “oglinda” a “momentului” social si istoric, pana la “forma” a ideilor arhitectului (considerat demiurg, creator). In ultima instanta arhitectura este un fenomen cultural, iar afirmatia poate fi justificata incepand cu sublinierea importantei majore pe care a avut-o locuirea pe parcursul istoriei. Aceasta a constituit o nevoie imperioasa inca de la inceputurile vietii sociale: ea trebuia sa ofere adapostul necesar omului, ca mai apoi, notiunea de “locuire” sa sufere transformari in timp (odata cu fenomenele sociale si politice).
Plecand de la simpla “cochilie” care avea sa faca separarea intre “afara” si “inauntru”, statul locuintei a fost reconsiderat in functie de cerinta careia i se subordona: astfel au luat fiinta programele arhitecturale, adaptari ale unor cerinte diferite: locasuri de cult (Grecia Antica, Roma, Orientul Apropiat), arhitectura defensiva (de aparare a unor orase implicate in conflicte militare – Babilonul, perioada sumero-akkadiana).
Nu trebuie sa pierdem din vedere insa caracterul ei profund intelectualist: “Aproape prin definitie, arhitectura este crearea unui spatiu, spatiu care nu este vid, nu este absenta (…)Este spatiul ca metafora, nu spatiul ca prezenta; si astfel fiind, nu poate fi habitat”.
Astazi, programul cladirilor de birouri este tot o urmare a cerintelor sociale contemporane. Asadar, arhitectura a trecut si trece printr-o serie de modificari de forma si fond care se adapteaza realitatilor istorice. Din acest punct de vedere, putem afirma ca arhitectura devine un fenomen cultural (numai si pentru simplul fapt ca urmarind modificarile stilistice si forma planimetriilor ne putem da seama de o serie de aspecte sociale dintr-o anumita epoca data). Dar acesta este numai unul dintre motivele care fac din arhitectura un fenomen cultural.
Pana acum am urmarit cristalizarea formelor arhitecturale in mod liniar, istoric, deplasandu-ne de la stanga la dreapta de-a lungul unei cronologii bine determinate. Dar daca ne-am referi la arhitectura ca inovatie pur estetica? Daca am privi-o ca pe o modalitate de exteriorizare a gandirii arhitectului?
Avem exemplul unor arhitecti precum Gaudi (care a schimbat prin ingeniozitatea lui fata Barcelonei), precum Mies van de Rohe si modernismul sau personalizat, ideea “oraselor ideale” ale unui Corbusier...In aceste cazuri, tusa pe care o lasa arhitectul asupra “invelisului” estetic si nu numai este de necontestat. Putem spune ca aici este vorba tocmai de dimensiunile cosmice ale “simtirii”, prin “subiectivizarea” proprie fiecarui arhitect, si a “gandirii” sale originale.
“Istoricizarea” si “mitizarea” operei au un cuvant greu de spus asupra transformarii arhitecturii in fapt cultural (dupa 150 de ani, Gaudi devine “greul” Gaudi, exemplu pentru serii de studenti la arhitectura...la fel si Mies, la fel si Corbusier...Cladirile proiectate de ei devin “oglinzi” sociale, dar si modele culturale, chiar si la nivel popularizator (turism cultural).
Sa nu uitam insa de arhitect. Insusi demersul sau creator este o mostra de gandire. Profesia sa este una care necesita cunostinte vaste, iar statutul arhitectului este unul aparte inca din Antichitate. Din secolul al XII-lea, arhitectii tind sa migreze de la “ghilda de mesteri” catre o profesie independenta. Pana spre Renastere, si chiar in Baroc, arhitectul se confunda de cele mai multe ori cu artistul, asadar, cu acel om universal, capabil sa acumuleze cunostinte din cat mai multe domenii.
Odata cu secolul al XIX-lea, arhitectul isi vede profesia cristalizata definitiv si se poate reprezenta singur prin uniuni si parteneriate (apar profesiile urbanistilor, ale decoratorilor, peisagistilor - acestia din urma cu o istorie mai indelungata, cu radacini in secolul al XVII-lea al Regelui Soare).
Da, arhitectul acumuleaza si decanteaza atat solutii pragmatice de ordin practic, cat si solutii estetice si personale. Creatia lui asadar este o suma a acestora, deci privita de la distanta, devine un fapt cultural (din momentul in care o cladire este ridicata, ea ia contact cu opinia publica, deci starneste controverse si pareri - devine “realitate” culturala).
Dar ce ne facem cu arhitectura vernaculara? Cu arhitectura populara? In masura in care ele dezvaluie o imagine a unui moment istoric, ele sunt la fel de bine integrate mostenirii culturale ca si cladirile de autor (avem drept exemplu case din diferitele zone ale Romaniei, adunate la Muzeul Satului, sau cladirile vernaculare din zone istorice ale Bucurestiului):
“Monument si oras istoric, patrimoniu cultural si urban: aceste notiuni si reprezentarile lor succesive ofera o lumina privilegiata asupra modului in care societatile occidentale si-au asumat relatia cu dimensiunea temporala si construita a propriei identitati”. (Francoise Choay, “Alegoria Patrimoniului”).
Insa in “era barbariei” ajungem sa ne intrebam daca acest patrimoniu cultural mai suscita vreun interes real din partea celui care se pregateste sa devina arhitect, sau acesta prefera sa ramana cantonat in cerintele functionalismului imediat care ofera raspunsul cel mai simplu si mai rapid la seria de intrebari ce premerge actul creator.
Ca o compensatie a interesului scazut spre operele trecutului, in ziua de astazi exista in teoria contemporana a artei tendinta de a supralicita, de a oferi unor opera contemporane mai mult sens, mai mult miez decat au, din dorinta de a “intelectualiza” demersul artistic.
Din fericire, in zona arhitecturii, pericolul acesta este inca tinut la departare, pentru simplul fapt ca desi nu putem exclude latura subiectiva, arhitectura ramane totusi, in ultima instanta, un raspuns dat unei probleme (deci, un rezultat rational, functionalist).
De necontestat ramane argumentul arhitecturii vazuta ca exteriorizare a cerintelor societatii in care traim. In ce masura libertatea de exprimare isi are contributia ei la fenomenul cultural contemporan, ramane inca de vazut (putem doar sa privim pavilionul arhitectilor romani de la Bienala de anul acesta, si sa ne intrebam acest lucru - unde se termina rezolvarea rationala si unde incepe conceptul, sau...unde se termina conceptul si unde incepe rezolvarea?).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu