Work in progress

Oriental interior. Work in progress

Numele meu fie "Orbul". (2)

Imi spun in sinea mea ca totul e perfect si totul va fi ca inainte, insa imi dau seama ca ma mint singura. Cu toate astea, insist sa-mi inghesui cu incapatanare minciuna asta in cap. Creierul imi fierbe, pentru ca orbitele mi se largesc, si din ele pica niste globuri de sticla mata, pe care as vrea sa le adun, dar nu am cum. Imi vine sa ma aplec dupa ele. Incerc sa le prind cu disperare, insa ele imi scapa printre degete de fiecare data, pentru ca sunt foarte alunecoase, ca niste ochi de peste. Pasii grei ai insotitorului meu ma trimit inapoi in timp, cand nu erau asa de grei, si cand A. insusi avea o imagine bine tatuata pe cerebelul meu. Dar tatuajul s-a sters, si a ramas numai urma, usturatoare si adanca. Mai bine nu ar mai fi ramas deloc. Masinile din fata noastra sunt ca niste buncare umblatoare. Pline de funingine spurcata care invadeaza Bucurestiul. N-ai loc de ele niciunde. Sfantul Botezator isi face loc printre ele, insa ele se incapataneaza sa faca loc numai pentru sfinti. Nu si pentru eretici, nu si pentru venetici. Ma izbesc de fieraraie, de colturi iesite inspre mine, ma umplu de vanatai si nu mai pot inainta. Cad in genunchi. Dar sfantul se apleaca si ma ridica. Ridica de jos ereticul, devenind si el eretic la randul sau. Oare nu va fi alungat din gradina Edenului? Oare se va converti pentru mine? Nu pot sa vad nimic din toate astea, insa mai pot intelege carnalitatea. Imi porunceste sa ma agat de umerii lui, si eu ma agat cu toata greutatea mea. Imi spune sa ma tin strans de bratul lui, iar eu ma tin strans, cu toata suflarea mea. Ma poarta in spinare ca pe un ranit de razboi, printre tancurile inamice. Obuze si ghiulele si mine din toate partile, aschii care explodeaza in fata si imi intra in orbitele din care au picat bilele de sticla… Ma lipesc cu pieptul de spatele lui, si ii simt rasuflarea inceata, bataile inimii, si imi dau seama ca e om. Si ca poseda un trup. Si ca acel trup ma poarta printre atatea obiecte moarte, si noi suntem singurii care avem viata, si suntem constienti de ea, si nu vrem sa-i dam drumul. Pentru ca vrem sa traim. Asa cum putem. Intr-un fel sau altul. A avea lipsa un simt inseamna a folosi celelalte simturi la intensitate crescuta. Si atunci cand ma sprijin de mana lui, ma sprijin de fapt de osul lui, pe care se aseaza carnea, prin care trece sangele, si care ii da caldura pe care o percep eu la exterior. Si atunci cand ma sprijin de mana lui, el vede mana mea calda si grabita, stransa ca o chinga ce nu vrea sa-l elibereze. Cand ma proptesc de el, ma proptesc de un trup pe care nu il pot cerceta, il pot doar intui. Cand el ma sustine pe mine, e constient de ceea ce sustine: vede o fiinta clara, bine conturata, partial dezorientata. Daca asta e talmacirea pe care natura ne-o impune, atunci asa sa fie. Scapam de transee si soseste eliberarea. Ma scurg spre injos, din spatele lui, si reating pamantul. Ma scurg ca o picatura pe un geam mat. Ating cu sanul meu drept mana lui drepta. In semn de inchinaciune. Raceala mea de marmura ii zgarie materia firava. Pentru ca marmura lui e atat de diferita de-a mea. In orbitele ochilor mei, ne-am pietrificat demult. In ochii lui, pietrele care suntem au capatat puls. Eu traiesc viata, dar nu o pot gusta. Vazatorul gusta viata, dar nu o poate trai. Si uite asa are loc simbioza. In loc sa zamisleasca o creatura completa, natura ne transforma in hibrid.