3d-uri centru multifunctional

Orasul - obiect al creatiei fizice si simbolice a arhitectului

Orasul este un organism care pulseaza sub influenta mai multor factori. Ca ultima celula, locuitorul modifica si isi modifica in acelasi timp perceptia asupra mediului in care locuieste. Dar locuitorul, chiar daca are de-a face in cel mai intim si direct mod cu orasul in viata de zi cu zi, nu depaseste un anumit nivel de cunoastere, pe care o putem numi un fel de cunoastere “neinitiata”, de neofit. O treapta superioara a acestui nivel o constituie cunoasterea “ideatica”, cea “din interior” (din interiorul bransei, al meseriei de architect si/sau urbanist).

O putem numi ideatica pentru ca se degaja dintr-un demers intelectual, acela de “planificare” urbana. Pana la “produsul finit”, si anume creatia “fizica”, vizibila si tangibila, arhitectul trece printr-o etapa de creatie “empirica”, la nivelul ideilor. El tine cont de o serie de factori exteriori precum structura orasului preexistent, sit, vecinatati, dar si de factori “interiori”, precum perceptia personala asupra temei impuse, gasirea celei mai bune solutii, etc. Atata timp cat un arhitect stie sa pastreze un echilibru intre dimensiunea fizica si cea simbolica a creatiei, produsul final nu are de suferit. Insa de multe ori, proiectarea se face netinandu-se cont nici de factorii exteriori, nici de cei “interiori”. Atunci cand se proiecteaza haotic, “trama” orasului are de suferit.

Numarul interventiilor nereusite se “citeste” imediat atunci cand privim un oras. Cu cat aceste interventii cresc in numar, cu atat orasul se va transforma intr-un organism “mutilat”, ce-si pierde specificitatea si istoricitatea. Ca o repercursiune a acestei stari de fapt, orasul devine un “artefact”, o oglinda clara a modului in care se proiecteaza si se construieste.

Insa acest “artefact” nu a fost mereu martorul interventiei arhitectului si a urbanistului. Meserii destul de “recent” create, acestea au aparut ca urmari ale unor nevoi vitale. Londra victoriana cerea disperata un urbanist care sa o curete si sa o epureze de toata inghesuiala insalubra a stradutelor. Parisul isi cerea si el dreptul prin gasirea unei solutii care sa “descentreze” orasul si sa creeze o modalitate de comunicare intre zona de locuinte sic ea industriala. In viziunea porgresist-comunista, Bucurestiul era si el un oras cu probleme. S-a gasit insa repede rezolvarea: daramarea unor cladiri de patrimoniu si inlocuirea lor cu blocuri de locuinte in serie, bulevarde ample si rectangulare, si alte asemenea “solutii”. Asadar, orasul este “martorul mut” al acestor deveniri, martorul mut, dar mai mult decat elocvent.

Orasul nu a fost mereu un “obiect al creatiei” arhitectului. El a fost pe alocuri obiectul creatiei vernaculare, un produs al necesitatii mai mult decat un produs al planificarii. Chiar daca polisul grecesc era fundamentat pe o bogata traditie arhitecturala, el era in esenta un produs care corespundea realitatii contemporane siesi.

Chiar daca vorbim despre arhitectul-mestesugar al Evului Mediu, capabil sa ridice biserici si catedrale, castele si forturi, nu ii putem atribui crearea intregului oras dupa planuri temeinic studiate. Orasul medieval constituia mai intai un conglomerat de stradute si cladiri cu rol bine definit, dar cu o evolutie spontana si de multe ori defensiva. Abia in renastere planificarea urbanistica a inceput sa fie considerata o stiinta cu ecouri directe asupra imaginii orasului. Insa nici atunci urbanistul nu era numit urbanist, ci adesea artist.

Bineinteles ca inca din antichitatea greaca si romana au existat oameni care se ocupau de planuri ale orasului, insa notiunea in sine de “meserie” de urbanist nu fusese inca descoperita. Ea s-a conturat mult mai tarziu sub influenta atat a unor lucrari teoretice (Ebenezer Howard, Sitte), cat si a unor planificari puse in practica (interventiile lui Haussman asupra Parisului).

Pe parcursul perioadelor istorice prin care a trecut orasul ca “sistem” de locuire, el a reprezentat si va reprezenta o imagine veridica nu numai asupra modului in care s-a construit, ci si asupra omului care a locuit orasul. Nebanuite detalii se pot deduce din informatiile pe care le dezvaluie un oras: nivelul de civilitatie, de cultura, de deschidere la nou, de respect al cladirilor de patrimoniu.

In recenta dialectica a relatiei architect-oras, cel dintai are un cuvant greu de spus asupra celui de-al doilea. Intrebarea ce s-a conturat ramane totusi de actualitate: va fi capabil arhitectul sa mentina acel echilibru just intre elementele preexistente si creatia la nivelul ideii, in asa fel incat imaginea orasului actual sa nu aiba de suferit, ci de castigat?

 

Felicitari Marius!

Pentru ca ne-am lamurit de ce "am inceput sa socializam" cu Marius Bunea acum cativa ani ("cunoscatorii cunosc") si mai ales pentru ca premonitiile ni s-au adeverit, sa-l felicitam pentru castigarea concursului Electolux DesignLab si sa-i uram bafta la Londra!

http://electroluxdesignlab.ro/2011/08/18/castigatorul-competitiei-locale-edl-2011/

PS: Nu am personalitati multiple, ma refer si la Ana cand scriu aici ;)

Impresie 9

Impresie 8

Schite afis patrimoniu

Despre limitele orasului

 Dezvoltandu-se ca un organism independent, orasul poate fi incadrat in mai multe tipologii, dupa felul in care se structureaza in interior, dupa relatia dintre centru si periferie, dupa felul parcelarilor si lotizarilor, dupa modul in care el isi prezerva (sau nu isi prezerva) patrimoniul, si nu in ultimul rand, dupa limitele care il identifica si ii incadreaza tesutul urban.

Trebuie spus de la bun inceput ca atunci cand ne referim la limitele unui oras nu intelegem prin ele un fel de “centura” medievala, care sa “incercuiasca” in mod strict tesutul si sa nu-i mai dea voie sa respire. Chiar si acele centruri medievale care aveau rol de aparare lasau orasul sa se dezvolte progresiv, sa se mareasca, pentru ca mai apoi sa le ia locul alte centuri, la o distanta mai mare de centrul orasului. Acest tip de dezvoltare concentrica este prezent si astazi in evolutia unor orase. De aceea, trebuie mentionat inca de la inceput ca limitele orasului nu sunt stabile si neschimbate, ci trec printr-o serie de modificari in functie de morfologia interioara a tesutului urban.

Un alt factor care influenteaza dispozitia limitelor orasului este relatia dintre centru si periferie. Unele orase sunt organizate in jurul unui singur centru (care poate trece printr-un proces de expansiune treptata), altele sunt orase “satelit” (orase mai mici si dispuse la distanta de 40-50 km fata de un oras care le subordoneaza), aparute in urma incercarii de “descentralizare” a oraselor mari; chiar si pentru Bucuresti a existat la inceputul secolului XX un proiect (nerealizat) care propunea construirea unui oras-gradina la marginea sa.

Atunci cand vorbim despre “descentralizare” trebuie sa intelegem ca aceasta nu se poate face in interiorul unor limite strict impuse deoarece astfel orasul nu ar mai avea unde sa se extinda iar tesutul urban ar avea de suferit, dezintegrandu-se. Desigur, aceasta este o situatie ipotetica ce ne face sa intelegem mai bine cum functioneaza limitele orasului si ce s-ar intampla daca aceastea nu ar trece prin acest proces de racordare la realitatea urbana din care fac parte.

De exemplu, daca vom incerca sa urmarim ce se intampla cu marile orase americane contemporane, vom vedea ca tendinta este de expansiune dinspre centru spre perferie:  se formeaza spre exterior cartiere de locuinte unifamiliale care urmeaza a fi inglobate treptat in structura orasului, pe masura ce el trece printr-un proces de extindere lenta, dar constanta.

Acest proces de extindere nu a fost mereu pe deplin inteles de catre urbanisti si teoreticieni. Au existat la un moment dat propuneri utopice cu privire la limitarea pentru totdeauna a orasului, un fel de “ingradire” a lui care sa fixeze repere de care sa nu se mai treaca. O astfel de idee a fost teoretizata la sfarsitul secolului al XIX-lea prin intermediul asa-numitului “model culturalist” (opus modelului “progresist”), care desemna orasului limite precise si propunea in acest sens marginirea lui cu o “centura” verde, destinata sa impiedice contopirea cu alte aglomerari. Pentru ca analiza oraselor din trecut era o trasatura tipica a acestui curent culturalist, ideea de “oras cetate” a influentat mult aceasta conceptie destul de rigida asupra notiunii de “limita” a orasului. Insa ecourile modelului culturalist s-au mentinut, chiar daca nu se poate identifica un oras in intregime construit pe acest model.

Spre exemplu, in perioada interbelica, atunci cand Parisul post-haussmanian trecea printr-o criza de suprapopulare, nu isi anexeaza totusi comunele din vecinatate, ci isi mentine pe cat posibil limitele pe care le avea la acea vreme. Spre deosebire de Paris (care pana in 1900 fusese luat drept model), Bucurestiul interbelic incepe sa anexeze comunele din vecinatate, trecand printr-un proces d expansiune ce ii “impinge” limitele. Se stie insa ca daca pana atunci Parisul servise drept model, in secolul XX incep sa patrunda si la noi influente ausrtiece sau englezesti care isi lasa amprenta asupra imaginii orasului interbelic.

Multe dintre cartierele care ii apartin astazi exista drept urmare a acestui proces: cartierul Balta Alba-Titan aflat in sud-estul orasului a inglobat fosta comuna suburbana Dudesti-Cioplea, fiind populat cu tarani romani impropietariti si bulgari, pentru ca in anii `70 sa devina actualul cartier pe care il stim. La fel, cartierul Baneasa a fost ridicat pe vechiul sat Carstiesti, aflat la periferia Bucurestiului vechi. Un caz asemanator il reprezinta si cartierul Militari, care initial a fost un teren anexat Bucurestiului, unde traiau militarii care luptasera in al Doilea Razboi Mondial. Si aici, in anii `50 s-a hotarat extinderea orasului si construirea de ansambluri de locuit cu apartamente.

Mai exista un caz de morfologie urbana in care terenurile virane  erau transformate in cartiere pentru descentrarea si decongestionarea orasului. Este vorba despre zona Aparatorii Patriei, unde terenul care era situat intre soseaua Oltenitei si soseaua Berceni a fost luat si parcelat in loturi cu care au fost improprietariti soldatii din armata Primului Razboi Mondial, zona devenind “populata” de  locuinte unifamiliale si mai putin de blocuri. Chiar daca infatisarea actuala a Bucurestiului se datoreaza in mare parte interventiilor de dupa anii `50-`60, trebuie sa intelegem ce s-a intamplat cu evolutia urbana pana atunci pentru a avea o privire de ansamblu asupra a ceea ce inseamna modificarea limitelor orasului si “omogenitatea” intrinseca a sa.

Am vazut pana aici ce se intampla cu limitele orasului si de ce ele nu pot fi considerate ca find “fixate” in strictul sens al cuvantului. Am vazut de asemenea ce le influenteaza schimbarile si am urmarit interventia orasului ca organism individual asupra limitelor sale.  Este cazul sa mentionam acum pentru intelgerea fenomenului general cateva lucruri despre organizarea sistematica a orasului si repercursiunile ei asupra limitelor sale.

Referindu-ne la Bucuresti, (oras pe care l-am luat drept model de cercetare), trebuie sa spunem ca acesta a trecut incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX printr-un proces treptat de “migrare” de la evolutia spontana la planificare. Modernizarea prin planuri urbanistice si preocuparea pentru o trasare riguroasa a instrumentelor normative au avut un cuvant greu de spus in relatia dintre oras si limitele sale. Planurile urbanistice din 1921 si programul national de sistematizare din 1976, alaturi de planul din 1911 si planul Borroczyn care le-au premers, au schimbat mult imaginea Bucurestiului de pana atunci. Se stie faptul ca in 1906 chiar a avut loc un concurs pentru sistematizarea orasului, ceea ce dovedeste ca preocuparea pentru imaginea unui oras occidental incepe sa fie din ce in ce mai evidenta. Fie ca au fost “importate” influente din “orasul-gradina” englez, fie ca s-a incercat “zonficarea” specifica mai ales oraselor americane din secolul XX, fie ca incepand cu perioada interbelica privirile s-au intors spre acele “blauklaussen” (clase de constructie) devenite ulterior blocuri, incercarile de sistematizare a Bucurestiului au avut un rol hotarator in relatia centru-peiferie, in morfologia sa interioara si mai ales in relatia oras-organism-limitare.

Alte lucrari mai vechi

hendrix fumand studiu de portret - neterminat

Tema reproducere din memorie - desen de arhitectura