Pentru a observa in ce masura arhitectura de astazi mai integreaza in procesul creator “dimensiunea cosmica” a gandirii, a simtirii si a artei, trebuie sa stabilim pentru inceput statutul acesteia in sfera artei si legaturile ei cu aceasta.
Disputa referitoare la arhitectura vazuta sau nu ca arta a generat pareri diferite inca de cand s-a nascut ca problema filozofica de sine statatoare. Dimensiunea ei intelectuala este de necontestat, insa ceea ce i s-a reprosat atunci cand s-a considerat ca ea nu e o arta "pura" este legatura prea stransa cu utilitatea, cu functionalitatea.
Daca ne raportam la caracterul ei durabil vom vedea ca acest lucru este complet adevarat. Insa ea nu este numai o modalitate care ne permite sa construim pentru a raspunde unor nevoi uzuale. Intr-o opera adevarata de arhitectura intervine ideea de “concept”, care transcede proiectarea inscrisa intr-un program impus.
In Renastere, perioada in care arhitectura se cristalizeaza ca “meserie” de sine statatoare - pana atunci avusesem de-a face cu arhitectul “mestesugar” inscris in ghilda pietrarilor sau constructorilor-, arta este considerata inainte de toate, “una cosa mentale”. Produsul vizual rezulta in urma unui efort intelectual intrinsec si personalizat, in urma unui proces complex ale carui resorturi sunt tensionate de insasi gandirea artistului in ipostaza demiurgului. Ca si creator, el graviteaza in jurul notiunii platonice (si in Renastere, neoplatonice) de “idee”. Aceasta este in fapt esenta, imaginea imateriala dar “materializata” cu ajutorul gandirii artistului. Ea este interiorizata si abia apoi exteriorizata sub forma produsului vizual rezultat, care infatiseaza “ideea” intr-un mod programatic.
Plecand de aici vom vedea ca arhitectura poate fi considerata arta pentru ca si ea trece prin acest proces complicat de decantare. In Renastere, multi dintre artistii plastici erau si arhitecti, acest lucru demonstrand inca o data probabilitatea arhitecturii ca arta. Insa in “Critica facultatii de judecare”, Kant nu este de acord cu acest lucru, plansand arhitectura in afara sferei artistice, in aceeasi zona cu “arta gradinilor”.
Pentru ca arhitectura are si o dimensiune pragmatica-functionalista, Kant o separa de arte considerand-o intr-un fel o “arta impura”. Este de necontestat totusi faptul ca ea poate lua de multe ori formele artei. Exemplele sunt nenumarate, incepand cu temple antice
Prin “era barbariei” ancorata in contemporaneitate se intelege construirea dezordonata, fara o idee premergatoare, fara o documentare temeinica si care corespunde strict nevoii de locuire. Se proiecteaza pentru ca se construieste si se construieste pentru ca economia galopanta o permite. Se construieste de cele mai multe ori in graba, fara a se studia situl serios, fara a se tine cont de vecinatati si de stilurile cladirilor apropiate. In ultima instanta se constuieste prost dintr-o inertie din care comoditatea nu permite sa se evadeze. Nu este insa cazul sa generalizam si sa afirmam ca toata arhitectura contemporana este atinsa de “morbul barbariei” .
In ce masura dimensiunea cosmica a gandirii si a artei mai sunt incluse in procesul contemporan de proiectare, iata o intrebare indreptatita care isi merita un raspuns pe masura. Bineinteles, statutul arhitectului s-a schimbat de la perioada la perioada istorica, insa ceea ce a ramas neschimbat este procesul gandirii care premerge imaginea clasica. Totusi, daca este sa ne raportam la modul de a face arhitectura de acum comparativ cu cel din trecut observam o serie de schimbari majore.
Daca atunci tehnologia nu permitea rapiditatea intocmirii procesului de proiectare, acum exista o serie de programe de ultima generatie care faciliteaza acest lucru. In trecut, procesul era mult mai complex si mai documentat, cercetarea mult mai minutioasa iar orientarea catre desenul artistic era pasul de pornire in acest sens.
Urmau calculul, cercetarea sitului si a cladirilor din vecinatate si abia apoi se trecea la procesul propriu-zis de proiectare. Maiestria arhitectului era cu atat mai mare cu cu cat numarul de cladiri-manifest era mai mare. Putem lua drept exemplu cazul lui Bernini, invitat la Paris de Ludovic al XIV-lea dupa ce isi facuse deja un renume ca sculptor si arhitect de clasa la Roma. Vazut ca “uomo universale”, el putea face sculptura, arhitectura si urbanism in acelasi timp (un alt exemplu este cel al lui Michelangelo si a multor alti artisti din Renastere si Baroc). Observam deci ca pe langa procesul de proiectare considerat a fi “arta” de majoritatea contemporanilor, in trecut mult mai putini oameni erau “alesi”, adica erau capabili sa faca cu adevarat arhitectura.
Era o profesiune pe cat de complicata, pe atat de nobila, ce necesita o serie de insusiri exceptionale. In ziua de astazi, proiectare se poate face cu mult mai putina informatie la activ (insa nu se poate vorbi in acest caz de “proiectare de calitate”).
S-a pierdut mult din etapa de interiorizare, de gandire personala, de originalitate, in favoarea implinirii unor task-uri de moment sau a unor cerinte imediat impuse.
Pe de alta parte, un rol hotarator il are si invatamantul de arhitectura, care difera prin abordare de la tara la tara . In cartea d-nei Zahariade, “Simptome de tranzitie”, s-a observat faptul ca daca in Europa de Est inca se mai pune accentul pe “concept”, in tari vest-europene precum Franta, accentul cade pe functionalitate, conceptul si implicit dimensiunea estetica trecand in plan secund. Acest lucru de datoreaza in parte fenomenului de evolutie accelerata a tehnologiei cu care trebuie sa se tina pasul.
Daca in trecut se punea semnul intrebarii privitor la statutul arhitecturii ca arta, in prezent ne intrebam daca mai exista o arhitectura omogena care sa aminteasca de procesul clasic de proiectare. “Dimensiunea cosmica” a gandirii si a “simtirii” sunt surclasate de cerintele imediate. Se cer cladiri care sa corespunda unor programe noi ce nici nu existau in trecut (exemplul cladirilor de birouri), si care apar in urma “mortii” altor programe. “Serialitatea” aparuta in modernism limiteaza cumva optiunile estetice ale arhitectului. Nu de putine ori se uita de echilibrul fragil dintre concept si functionalitate in detrimentul conceptului.
Ceea ce nu ar strica in invatamantul contemporan de specialitate ar fi un mic exercitiu de proiectare in “mai multe stiluri” arhitecturale, pentru a se creea un bagaj cultural la care sa se recurga in proiectarea ulterioara. Nu neaparat pentru a se pastisa, cat pentru a se deprinde mai ales modul de gandire care face parte din procedeul proiectarii si factorii de care trebuie sa se tina cont in acest sens. Pentru ca procesul acesta nu este unul mecanic, ci se contureaza in jurul mai multor incercari, mai multor propuneri si nu in ultima instanta mai multor “crezuri” interioare ale arhitectului. Problema acestui proces in sine este foarte complicata si necesita un studiu separat si amanuntit.
De ce este folosita in contextul arhitecturii contemporane sintagma “era barbariei” am vazut mai sus. Dezordinea este o trasatura dominanta incepand cu modul in care se construieste si terminand cu modul in care proiectantul gandeste. Este cazul acum sa analizam putin “dimensiunile cosmice” la care se face referire pentru a observa in ce masura mai au ele un cuvant de spus in felul contemporan de a face arhitectura.
Asadar, prin dimensiunea “simtirii” suntem tentati sa credem ca avem de-a face cu subiectivizarea individuala, care duce in ultima instanta la ceea ce face un proiect sa fie original. Fiecare arhitect acumuleaza in el informatii, imagini, impresii, care duc implicit la un mod personalizat de a vedea lumea. Este gresit sa presupunem ca subiectivitatea nu are nimic de-a face cu arhitectura, iar chestiunea de gust nu-si ar avea locul aici. Atata timp cat fiecare dintre noi creste si se dezvolta intr-un mediu diferit fata de celalalt, isi formeaza o viziune proprie, aceasta viziune duce implicit la aparitia unor trasaturi de gandire personale. Tine de persoana respectiva daca va alege calea complicata prin care sa o aduca la suprafata sau calea comoda prin care sa aleaga solutia prefabricata. Din acest punct de vedere, putem spune ca in arhitectura contemporana procentele sunt echitabile: o serie de arhitecti aleg sa puna accentul pe inovatie in timp ce altii pun accentul pe solutiile deja “digerate”, care nu mai presupun un “grad de risc” la public. In “era barbariei”, cea de-a doua categorie are tendinta de a incerca sa domine.
Dimensiunea gandirii traverseaza fara doar si poate toate epocile istorice, de cand a aparut locuinta ca forma de adapost si pana in ziua de astazi. Nu se poate face abstractie de ea pentru ca fara nici cel mai mic efort de gandire, nu ar exista pur si simplu arhitectura. Gandirea trece atat prin zona “subiectivitatii”, cat si prin zona “functionalitatii”, rezultanta fiind o arhitectura a echilibrului, am putea spune chiar, un model de “arhitectura ideala”, aristotelica, a “justei masuri”. Chiar daca “era barbariei” se face vinovata de tarele ei, a exclude gandirea din ea e totusi un nonsens mai mult decat evident. Despre arhitectura si relatia ei cu arta s-a discutat si se va mai discuta si de aici inainte. Cert este ca aceasta nu poate fi total exclusa din constelatia artelor, si am si demonstrat de ce. In “era barbariei” contemporane, singurul lucru care mai ramane de facut pentru a ne feri de greselile de judecata este sa incercam sa privim si inspre trecut in acelasi timp in care privim spre viitor.
Bibliografie:
Ana Maria Zahariade – Simptome de tranzitie, 2 vol., ed. Arhitext, 2009-2010
Francoise Choay – Alegoria patrimoniului, ed. Simetria, Bucuresti, 2008
E. Cassirer - Filosofia luminilor, Ed. Paralela 45, Pitesti Bucuresti, 2003
M. Henry - La barbarie, PUF, Paris, 2002
L. Dumont - Eseu asupra individualismului, ed. Anastasia, 1997
Sursa foto: http://www.contemporist.com/photos/bolgen_01.jpg
Sursa foto: http://www.contemporist.com/photos/bolgen_01.jpg
